nikcleju · November 11, 2024 18:28
diff --git a/xml_idei_in_nocturna_pagini_de_istorie.xml b/xml_idei_in_nocturna_pagini_de_istorie.xml
 <?xml version='1.0' encoding='UTF-8'?>
 <rss xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom" xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/" xmlns:itunes="http://www.itunes.com/dtds/podcast-1.0.dtd" xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/" version="2.0">
  <channel>
    <title>Idei in nocturnă - Pagini de istorie</title>
    <link>https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/idei-in-nocturna-pagini-de-istorie/</link>
    <description>Realizator : Dan Manolache</description>
    <itunes:explicit>no</itunes:explicit>
    <docs>http://www.rssboard.org/rss-specification</docs>
    <generator>python-podgen v1.1.0 https://podgen.readthedocs.org</generator>
    <lastBuildDate>Mon, 11 Nov 2024 18:28:48 +0000</lastBuildDate>
    <pubDate>Tue, 05 Nov 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - Regina Maria: „Povestea unei domniţe neascultătoare”? Invitată, acad. Georgeta Filitti</title>
      <description><![CDATA[„Iubirea mea pentru această țară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi şi suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanţuri de oţel, legată prin inimă, prin creeer şi prin sânge. Simt că fiecare din cei şase copii pe care i-am dat e unul din inelele acelui lanţ pe care numai moartea şi dezastrul îl pot sfărâma.”

 Personajul principal al emisiunii din această seară este Regina Maria. Citatul cu care am prefațat acestă scurtă prezentare este o mărturie emoționantă a dragostei ei pentru o țară „pe care am făcut-o a mea”. Românii i-au răspuns cu iubire acestei inteligente, frumoase și talentate prințese care a devenit Regina lor. O iubire care îi învăluie și astăzi amintirea, o iubire pe care moartea ei nu a putut-o „sfărîma”.

 Iată o scurtă biografie a unei mari Regine de la nașterea căreia s-au împlinit de curând 149 de ani.

 Victoria de Saxa Coburg și Gotha s-a născut la 29 octombrie 1877 în Kent, la Eastwell Park și a murit la Pelișor pe 18 iulie 1938. Avea o obârșie aleasă fiind fiica lui Alfred, duce de Edinburgh, al doilea fiu al Reginei Victoria și Marii Ducese Mariei Alexandrova Romanova, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. A devenit principesă a României prin căsătorie, la 29 decembrie 1892, cu Ferdinand, principele moștenitor al tronului românesc. Din acest moment se dedică noii sale patrii căreia îi devine regină în 1914 după moartea regelui Carol I și urcarea pe tron a lui Ferdinand I.

 Dezastru nu a fost departe de România în vremea Primului Război Mondial dar și cu ajutorul ei el s-a transformat în 1918 în triumf. Regina Maria nu și-a pierdut niciodată încrederea în victorie și a făcut tot ce i-a stat în putință să o transmită tuturor românilor dar în special celor aflați sub arme:„ Am reprezentat pentru armata mea un soi de drapel. Atitudinea soldaţilor şi ofiţerilor mei faţă de mine a fost una aparte. Le plăceau curajul meu, sănătatea mea de fier, talentul meu de călăreţ, indiferenţa mea la soare, zăpadă sau furtună. Şi mai mult decât toate simţeau că, dacă războiul sau boala ar reveni, aş fi fost acolo cu mâini tandre şi cuvinte blânde.”

 Au urmat alte evenimente asupra cărora ne vom opri pentru a le comenta Între ele prezența reginei Maria la Paris în vremea în care în capitale Franței se desfășurau lucrările Conferinței de Pace sau călătoria pe care, în 1926 a întreprins-o în SUA. Vom vorbi despre marile calități ale Reginei, puse în valoare atunci în folosul țării, dar și despre talentul său artistic, iubirea de frumos și rolul ei în protejarea și stimularea culturii. Ne vom opri și șa Pelișor, Bran și Balcic, trei locuri pe care l-a adorat și care îi datorează strălucirea.

 În finalul acestei invitații de a fi alături de noi pe parcursu celor cinci zeci de minute pe care le vom dedica Reginei Maria, câteva dintre gândurile sale prin care îi înțelegem mai bine personalitatea :

 Despre Conferința de Pace de la Paris - „ Când am fost întrebată de ce am venit la Paris, am răspuns:„Pentru a da României o faţă- are nevoie de o faţă şi de aceea am venit s-o dau pe a mea.”

 Despre durere şi necaz: „E o greșeală să se supună omul la ce nu poate răbda. Nu e folositor pentru nimeni.”

 Despre soartă - „Firea omului cuprinde într-însa soarta lui.”

 Despre căsătorie - „Sunt convinsă că divorţul ar fi mult mai puţin necesar dacă o doză mai mare de prietenie ar fi întârziată în căsătorie.”

 Despre război şi neutralitate - „În timpuri primejdioase totul depinde de lideri. Aceştia nu trebuie să-şi piardă cumpătul”.

 Despre flori – „Nando şi cu mine iubeam mult florile. Aceasta era o puternică legătură între noi,o punte prin care puteam ajunge întotdeauna unul până la altul, printre atâtea lucruri ce rămâneau neînțelese.”

 Despre fericire – „Ne facem singuri propria fericire, acesta este adevărul. Poate fi sporită de lucruri din exterior, dar nu depinde acestea.”

 A fost Regina Maria o „domniță neascultătoare” așa cum și-a intitulat una dintre scrieri ? Poate că da și asta va fi fost una dintre multele ei calități.
 Realizator, Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-11/2024-11-06/pg_ist_5_november_2024_21_08_46.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-11/2024-11-06/pg_ist_5_november_2024_21_08_46.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 05 Nov 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - „Familii și conace boierești din Moldova.” Invitați, Silvia Colfescu, directoarea editurii Vremea și dr. Narcis Dorin Ion, managerul Muzeului Național Peleș</title>
      <description><![CDATA[Vom vorbi în această seară despre o carte recent apărută la editura Vremea, „Familii și conace boierești din Moldova”. În prefață doamna acad. Georgeta Filitti atrăgea atenția că avem „nenumărate reședințe boierești semănate pe tot cuprinsul pământului românesc, ridicate vreme de sute de ani și intrate brusc în părăsire după Al Doilea Război Mondial”. Domnia sa saluta interesul cu care dr. Narcis Dorin Ion se preocupă de acest „inestimabil patrimoniu”.
 În volumul la care ne vom referi în această seară sunt prezentate trei reședințe ale boierilor moldoveni: conacele din Deleni (Iași), al familiei Cantacuzino - Ghica, cel de la Căiuți (Bacău), al Rosetteștilor și cel de la Trifești (Neamț) ce a aparținut familiei Ghica- Balș.
 În această succintă prezentare dorim să semnalăm această apariție editorială care atrage prin profesionalismul documentării și stilul accesibil de prezentare, prin prezența unor documente fotografice în mare parte inedite și nu în ultimul rând printr-o ținută grafică de excepție. Așadar ne vom opri la doar câteva elemente care să stârnească mai întâi curiozitatea lecturii și apoi, având acest ghid complet la îndemână, să vizităm și să admirăm trei locuri încărcate de istorie.
 Conacul Cantacuzino - Ghica din Deleni. Este înconjurat de un vast parc în care se află și o frumoasă biserică a „Preacuratei Fecioare” ridicată în secolul al XVII-lea. Autorul ne prezintă deopotrivă istoria familiilor care au locuit în acel conac, ne poartă prin interioarele lui într-o încercare de a reconstitui prin cuvinte splendoarea trecutului, povestește întâmplări care i-au sporit faima. Între ele un complot eșuat pe la mijlocul veacului al XVII- lea, în vremea vornicului Iordache Cantacuzino, „ce-i dezice Deleanul” prin care se viza înlocuirea domnitorului Grigore al II-lea Ghica și aducerea pe tron cu sprijinu tătarilor, a lui Constantin Duca.
 Este evocat și Grigore Ghica - Deleni, care a fost un adevărat „Patriarh” al locului timp de șapte decenii, între anii 1847 și 1938. Despre el, în vremea Primului Război Mondial, regia Maria scria că este „un bătrân înalt cu aer distins”. Anterior, în calitate de prefect al Botoșanilor are parte și de un portret foarte puțin măgulitor semnat de George Panu în ziarul de opoziție „Lupta”. Să fi fost vorba numai de adversitate politică ? Activitatea lui este legată și de ridicarea statuii lui Vodă Cuza în Piața Unirii din Iași, de descoperirea pe moșie a unui zăcământ de gaz metan și enumerarea ar putea continua. Declinul a venit după încheierea Marelui Război, când, în urma reformei agrare din 1921, domeniul s-a redus de la 11.725 hectare la numai 336.
 Distrugerea conacului a început chiar 1n 1944 și s-a datorat în primă fază sodaților sovietici care au fost încartiruiți aici timp de doi ani. În urma jafului a rămas în urmă o clădire goală, fără uși și ferestre, fără piesele de mobilier ale familiei Ghica, iar construcțiile anexe au fost pur și simplu dărâmate.” Deși declarat monument istoric în 1948, degradarea a continuat în anii de început ai regimului comunist, devine sediul unei „Gospodării Agro- Zootehnice de Stat”, al Căminului cultural, în clădiri anexe vor funcționa dispensarul, casa de nașteri, Sanatoriu TBC. A fost restituit familiei în 2013 după un îndelungat proces.
 Conacul Rosetti din Căiuți.
 Situat pe valea Trotușului, conacul a aparținut Rosetteștilor, familie Române după căderea Constantinopolului în 1453. Un reprezentant de frunte al familiei a fost boierul unionist Răducanu Rosetti, rămas fidel lui Cuza și acționând împotriva aducerii prințului Carol pe tronul principatelor. Unul dintre stămoșii săi a fost Antonie Vodă Ruset, domnitor al Moldovei (1675- 1678). Radu Rosett (1853- 1926), politician, istoric, genealogist, scriitor, este și el un ilustru reprezentant al familiei. Tatăl său, Răducanu Rosetti cel Tânăr era de asemenea un om cultivat cu studii la Cernăuți și München unde a absolvit filozofia. O tradiție culturală ce va fi urmată și de fiul lui Radu Rosetti, generalul - scriitor Radu R. Rosetti
 Conacul de la Căiuți datează din primii ani ai secolului al XIX-lea construit fiind de hatmanul Răducanu Rosetti, fiind mai întâi „o clădire cu vălătuci, amestecați ici și colo cu părți de zid de cărămidă.” Același proprietar construiește, începând cu anul 1846, folosind meșteri din Dresda, conacul nou, în stil neoclasic. Era o clădire demnă de rangul Rosetteștilor. Poseda o valoroasă bibliotecă, iar profesori străini au fost angajați să ofere o educație aleasă copilului Radu Rosetti
 Reședința de la Căiuți era vestită și pentru parcul său, un adevărat paradis terestru. Cuprindea două iazuri dintre care unul cu ostroave legate prin poduri, o seră în care creșteau lămâi, portocali și chiparoși, o grădină de legume, o livadă cu diverși pomi fructiferi, o păstrăvărie etc
 Totul a fost distrus după 1910 mult după ce familia Rosetti părăsise proprietatea ce îl avea acum stăpân pe generalul Catargiu. Atunci a început și declinul întregii proprietăți cumpărată un an mai târziu de Casa Rurală. În vremea Marelui Război a fost spital, apoi au fost întreprinse lucrări de restaurare parțială. Cutremurul din 1940 și operațiunile din vremea Celui de al Doilea Război Mondial, au afectat grav clădirea. Deși catalogat monument istoric, conacul de la Căiuți, aflat într-o accentuată stare de degradare a fost în pericol de demolare în perioada comunistă. A scăpat însă și a fost restaurat în perioada 1963- 1970. Deși oameni inimoși au făcut demersuri pentru transformarea lui în muzeu, până în 1990 aici a funcționat școala din comună. Incendiat în 1990, conacul nu a fost nici până astăzi restaurat din nepăsarea multor autorități care, în vorbe, se angajaseră să o facă.
 Conacul Balș- Ghica din Trifești
 Istoria acestui loc este legată de trei domnitori din Moldova, de familii boierești din Fanar și Moldova. Din însă „ruinat de un incendiu, distrus de indiferența oamenilor, a fost demolat în anii '60 ai veacului trecut din ordinul autorităților locale comuniste.” Autorul reconstituie istoria acestui conac ce data din vremea Ducăi Vodă, în trei rânduri domnitor al Moldovei începând cu 1865, al Munteniei (1674- 1678) dar și hatman al Ucrainei (1680- 1683).
 Trifeștii au fost și în posesia lui Grigore ai III-lea Ghica, domnitor al Moldovei și al Țarii Românești în a doua parte a secolului XVIII, asasinat la Iași la 12 octombrie 1777, din ordinul sultanului Abdul Hamid I.
 Boierul Constantin Balș, ajuns Caimacam al Moldovei, are și el un loc special în istoria Trifeștilor fiind ctitorul unei frumoase biserici cu hramul „Sfântul Nicolae”, care se păstrează și astăzi.
 Vă invită așadar la o călătorie în istoria Moldovei despre care vorbesc, prin mijlocirea invitatului nostru, domnul dr. Narcis Dorin Ion, Trecute vieți de boieri dar și trecute și prezente monumente.
 Fotografiile postate ne-au fost puse cu amabilitate la dispoziție de autorul acestei cărți pe care v-o recomandăm.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-10/2024-10-30/pg_ist_29_october_2024_21_10_01.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-10/2024-10-30/pg_ist_29_october_2024_21_10_01.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 29 Oct 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - 25 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei, ziua Armatei Române, ziua Regelui. Trupele române în campania din Vest. Invitat, prof. univ.dr. Petre Otu</title>
      <description><![CDATA[Cu opt decenii în urmă, la 25 octombrie 1944, prin eliberarea orașelor Carei și Satu Mare, armata română realipea României regiunile cedate Ungariei prin Arbitrajul de la Viena. O victorie pe care armata o dedica Regelui Mihai I de ziua sa de naștere.
 Vom vorbi în prima parte a emisiunii din această seară de acest eveniment, despre succesiunea de lupte care au dus la eliberarea Transilvaniei, dar și de participarea armatei române la campania din vest, până la capitularea Germaniei naziste. Așadar despre bătălia Mureșului, a defileurilor apusene, a Oradei și Salontei și mai departe cele purtate pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei. Enumerăm doar bătălia Debreținului și Tisei, ocuparea Budapestei, bătăliile din masivul Javorina, de pe Hron, cele din munții Tatra și Carpații Albi, bătălia Moraviei. După cum consemna istoricul Constantin Kirițescu, „România a dat aliaților nu 12 divizii - cum s-a prevăzut în textul Convenției de Armistițiu, încheiată la Moscova în septembrie 1944 - ci 20 de divizii cu un efectiv de 385.847 oameni. Timp de 263 de zile, armatele române au pătruns, prin lupte grele și jertfe eroice, în dispozitivul inamic pe o adâncime de 1000 de Km, de la râul Mureș până în inima Boemiei. Au dat 16 bătălii mari, în plină iarnă și peste 300 de lupte importante...Au capturat 103.214 prizonieri. În aceste grele și victorioase încercări, armatele noastre au pierdut 168.591 ofițeri și soldați, între care 4933 ofițeri, 4789 subofițeri și 158.900 soldați.” Vom vorbi de asemenea despre colaborarea cu armata sovietică, despre situația politică din țară, despre acțiunile care au pregătit atunci comunizarea României.
 În partea a doua a emisiunii vă vom recomanda o carte recent apărută la editura Corint. Titlul ei este „Războiul Uniunii Sovietice. Dezastru și triumf, 1941-1945”, autor Richard Overy. O carte prefațată de domnul profesor Petre Otu. Este o carte care autorul face o incursiune în istoria Rusiei pornind de la participarea sa la Marele Război, evocă Războiul Civil (1918- 1922), insistă asupra transformărilor pe care stalinismul le-a produs în Armata Roșie, se referă la Cel de al Doilea Război Mondial în care URSS și desigur armata sa au parcurs un dramatic drum de la dezastru la triumf.
 Lucrarea nu este însă doar una de istorie militară deși armata pare a fi personajul principal. Richard Overy dă aceeași importanță evenimentelor politice și personalităților care au marcat perioada. Iată doar câteva revelatoare titluri de capitole: Întunecarea:1917- 1937”, „Ora de dinaintea miezului nopții: 1937- 1941”, „Între viață și moarte: Leningrad și Moscova”, „Războiul interior: colaboraționism, teroare și rezistență”, „Operațiunea Citadela: Kursk, 1943”, „Prăbușirea imperiului zvasticii: 1945”, „Cultul personalității: Stalin și moștenirea războiului”, Războiul Uniunii Sovietice: mit și realitate”.
 Va fi cu siguranță o lectură interesantă dar și utilă mai ales „în contextul agresiunii Federației Ruse asupra Ucrainei, declanșată la 24 februarie 2022”, așa cum remarca invitatul nostru și continua, „las cititorilor posibilitatea ca, pornind de la lectura volumului, să analizeze și, eventual, să compare dinamica, motivația și consecințele intrinseci ale celor două evenimente aflate la distanță de peste opt decenii unul de altul”.
 Realizator, Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-10/2024-10-23/pg_ist_22_october_2024_21_08_23.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-10/2024-10-23/pg_ist_22_october_2024_21_08_23.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 22 Oct 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - „România, 1916 – 1941. O istorie politică”. Invitat, prof. univ. dr. Dennis Deletant</title>
      <description><![CDATA[Vom vorbi în această seară despre o carte, „România, 1916 – 1941. O istorie politică”, apărută de curând la editura Humanitas. Autorul ei, distinsul profesor Dennis Deletant, ne oferă o lucrare despre perioada interbelică „ adesea văzută de mulți români, inclusiv de istorici, în mod nerealist”. Autor al unor importante cărți esențiale pentru înțelegerea istoriei contemporane a României, invitatul emisiunii noastre ne propune de accesată dată, la prima vedere, o lucrare de sinteză. După lectură însă putem spune că este în același timp și o interpretare critică a istoriei noastre interbelice. Vastitatea cunoștințelor, profesionalismul cercetătorului, folosirea unor documente edite dar și inedite, obiectivitatea cu care prezintă „oameni, fapte, întâmplări”, dau valoare unei cărți necesare pentru cei care, români sau străini, doresc să înțeleagă o epocă importantă a istoriei noastre.
 Nu ne vom propune desigur pe parcursul emisiunii și cu atât mai puțin în această succintă prezentare, să ne referim în detaliu la conținutul cărții. Emisiunea va fi, ca de obicei o invitație la lectură, o invitație la formarea unei păreri proprii despre interbelicul românesc.
 Vom încerca doar ca pe parcursul a 50 de minute să ne referim la marile probleme ale României perioadei 1916-1941 și urmând firul cărții, să surprindem câteva dintre evenimentele de referință ale acelor vremuri.
 Ne vom opri mai întâi la scena politică a României între 1916 și 1920, când s-a produs întregirea țării, o perioadă pentru definirea căreia par potrivite cuvintele poetului britanic Seamus Heaney, așadar o perioadă în care „speranțele și istoria rimează”.
 Vom continua referindu-ne la economie și societate în perioada interbelică și apoi la politica externă între 1918 și 1940, scena politică a anilor '30, cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, arbitrajul de la Viena, Statul Național Legionar, dictatura militară, începutul participării Românie la războiul împotriva URSS.
 Am enumerat capitolele unei cărți pe care o recomandăm cu toată căldură. Fiți alături de noi !]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-10/2024-10-16/pg_ist_15_october_2024_21_09_36.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-10/2024-10-16/pg_ist_15_october_2024_21_09_36.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 15 Oct 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă-Pagini de Istorie: Septembrie-decembrie 1944, primele luni ale „colaborării” româno-sovietice. O perspectivă financiară rezultată din documentele păstrate de BNR</title>
      <description><![CDATA[De multă vreme, dar cu deosebire în ultimul timp, au venit dinspre Răsărit afirmații referitoare la o presupusă datorie pe care România o mai are încă de plătit către Federația Rusă în urma paricipării armatei noastre la Cel de-Al Doilea Război Mondial. O datorie care ar depăși cu mult valoarea tezaurului furat României în vremea Marelui Război.
 După cum se știe, o mare parte din tezaurul confiscat atunci de recent instalata „putere soviatică” o reprezintă cel al Băncii Naționale, peste 90 de tone aur. De aceea, ne-am gândit ca în acestă ultimă emisiune pe care o dedicăm în acest an evenimentelor petrecute cu opt decenii în urmă, să vorbim despre modul în care au decurs relațiile financiare între România și URSS în primele luni de cvasi ocupație a țării noastre de către Armata Roșie.
 Să spunem mai întâi că, în ceea ce privește problema reparațiilor ce urmau a fi plătite de România către URSS, Convenția de Armistițiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944, stipula la articolul 11, că plata lor se va face doar parțial „și anume în sumă de 300 milioane de dolari americani eșalonată în 6 ani prin livrări de mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini și utilaje, etc…Se lua ca bază dolarul american la paritatea aur a zilei semnării Convențiunii, anume 35 dolari la o uncie de aur.” De menționat că aceeași valoare a reparațiilor de război era menținută în Tratatul de Pace semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu singura schimbare că plata era eșalonată pe o perioadă de 8 ani.
 Cât a plătit România cu adevărat? Iată o întrebare la care este și astăzi greu de răspuns pentru că mulți ani, începând cu 1944, URSS a luat practic din România ce și-a dorit și în ce cantitate și-a dorit. Vom menționa pentru o evident incompletă estimare, lista plăților în natură efectuate până la 31 decembrie 1945, așa cum o aflăm din scrisoarea trimisă la 11 martie 1946 generalului locotenent Ivan Susaikov, președintele adjunct al Comisiei Aliate de Control din România, (președinte era generalul Vinogradov). Așadar: „317.000 vite, 365.000 oi, 135.000 porci, 120.000 cai, 608.000 tone cereale, 3.611.000 tone produse petroliere, 557, 000 m3 de cherestea.”
 Vom adăuga în emisiunea din această seară câteva date care vor completa acest tablou al (putem spune) jafului la care a fost supusă Romania doar în perioada septembrie – decembrie 1944. Invitatele emisiunii vor prezenta documente, în mare parte inedite aflate în arhiva BNR, referitoare la implicarea băncii în executarea prevederilor Convenției de armistițiu.
 Între ele, menționăm cele privitoare la:
 - rolul BNR în retragerea din circulație a rublelor și leilor sovietici, monede puse în circulație de armata sovietică;
 - creditele acordate de BNR Statului român pentru executarea clauzelor Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944;
 - rolul îndeplinit de BNR în executarea art. 12 din Convenția de armistițiu, care prevedea retrocedarea bunurilor luate de pe teritoriul URSS;
 - situația sucursalelor și agențiilor BNR din Moldova în toamna anului 1944
 - destinul tezaurului BNR pus la adăpost la Tismana
 Vă invităm așadar să ascultați o emisiune care are toate datele pentru a fi interesantă și prin care ne propunem să ne apropiem de un adevăr istoric ascuns în perioada comunistă, care se încearcă a fi denaturat chiar în zilele noastre.
 Realizator: Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-10/2024-10-02/pg_ist_1_october_2024_21_10_15.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-10/2024-10-02/pg_ist_1_october_2024_21_10_15.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 01 Oct 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Toamna anului 1944, România între realitate și iluzie. Invitat, prof.univ.dr. Virgiliu Țârău</title>
      <description><![CDATA[Ne propunem ca în emisiunea din această seară să evocăm o perioadă tulbure din istoria noastră, aceea în care după momentul 23 august 1944 și semnarea armistițiului cu Puterile Aliate la 12 septembrie România intra fără voia ei în orbita URSS.
 În „Jurnalul Fericirii”, Nicolae Steinhart consemnează o replica rostită de tatăl său la adresa lui şi a altor mulţi oameni ce priveau, în august 1944, intrarea trupelor sovietice în Bucureşti : „Dobitocule, stai şi te uiţi tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă cu lacrimi amare şi tu la fel…Hai acasă!”
 Credem că puţini români aveau atunci această luciditate. Cei mai mulţi se bucurau de ceea ce părea a fi încheierea războiului şi se pregăteau sa-şi reia viața din punctul în care ea fusese tulburată de vremurile cumplite ce se abătuseră asupra ţării. Mulţi dintre ei crezuseră declaraţia lui Molotov care, la 2 aprilie 1944 când Armata Roşie pătrundea în România, spusese : „Intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României a fost dictată exclusiv de necesităţi de război…fără scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul României, sau de a schimba orânduirea socială din România”.
 Viitorul României nu a fost anticipat multă vreme nici măcar de elita politică a vechilor partide românești. Bazându-se pe intențiile declarate în multe rânduri de liderii americani și britanici ea credea că România își va relua parcursul democratic întrerupt doar de război. Curând însă aveau să se convigă cu toții că propaganda sovietică era în totalitate mincinoasă iar soarta României era aceea de a fi ocupată nu doar militar ci și ideologic de „marele frate de la Răsărit”.
 Vom vorbi pe scurt despre actul de la 23 august, vom trece succint în revistă prevederile Convenției de Armistițiu și vom stărui pe modul în care plutind între realitate și iluzie românii trăiau această perioadă.
 Ce gândeau oamenii obișnuiți ? Cum interpretau evenimentele liderii PNȚ sau PNL ? Cum au reacționat social democrații ? Au fost comuniștii români convinși că vor prelua, propulsați de Kremlin, puterea absolută în Romania ? Ieșea țara noastră învingătoare sau învinsă în război ? Iată doar câteva dintre întrebările la care vom încerca să răspundem.
 Procesul de comunizare se derula cu repeziciune. Un proces în care principalii adversari ai comuniştilor erau partidele politice democratice.
 Vom discuta în emisiunea din această seară despre primele acţiuni de instaurare în România a unei noi şi necunoscute orânduiri.
 Totul se făcea după un plan bine configurat. Iată câteva direcţii de acţiune în vedera preluării puterii : acţiuni de intimidare şi subminarea a activităţii opoziţiei, scindarea partidelor de opoziţie, scindarea „frontului bughez”, controlul asupra armatei. Suntem învingători sau învinși? O dilemă care s-a dovedit a fi fără relevanță. Pentru noi a căzut Cortina de Fier și am fost condamnați la… comunism. În restul Europei, însă, înțelegerea istoriei se schimba…
 Putea fi altfel ? Sentimente contradictorii și îngrijorare pentru români. Suntem învingători sau învinși? O dilemă care s-a dovedit a fi fără relevanță. Pentru noi a căzut Cortina de Fier și am fost condamnați la… comunism. În restul Europei, însă, înțelegerea istoriei se schimba…
 Putea fi altfel ? Iată o întrebare la care se caută și astăzi răspunsuri. Trebuie să spunem că atunci liderii occidentali nu își făceau mari iluzii. Mărturie stau stenogramele conferințelor de la Ialta și Potsdam, memoriile celor prezenți la discuții, analize ulterioare care au coroborat date provenind din surse veridice și, foarte important, au putut să le compare cu evoluția reală a evenimentelor. De fapt anglo - americanii se aflau într-o dilemă morală excelent sintetizată de strălucitul diplomat George Kennan: „Sunt conștient de realitățile acestui război și de faptul că am fost prea slabi pentru a-l câștiga de unii singuri. Recunosc că efortul de război al Rusiei a fost extraordinar și eficient, iar ea trebuie, într-o anumită măsură, să-și primească răsplata în detrimentul altor popoare din estul și centrul Europei. Cu toate acestea, nu reușesc să înțeleg de ce trebuie să ne asociem cu acest program politic atât de ostil întregii Comunități Atlantice, atât de periculos față de tot ce încercăm să apărăm în Europa. De ce nu am putea ajunge la un compromis corespunzător și definitiv - împărțirea Europei în sfere de influență - astfel încât noi să rămânem în afara sferei rusești, iar rușii în afara sferei noastre? Acesta ar fi cel mi bun lucru pe care l-am putea face pentru noi și pentru prietenii noștri din Europa, și ar fi cea mai onestă încercare de a reconstrui viața postbelică pe o temelie demnă și stabilă.”
 Puterile occidentale au ales totuși calea unor negocieri fără șanse cu URSS, în condițiile în care știau că demersurile diplomatice aveau puține șanse de reușită iar recursul la război era practic imposibil.
 Iuliu Maniu care, comparând declarațiile făcute de-a lungul anilor de liderii puterilor învingătoare cu realitățile din România devenise pe bună dreptate extrem de reticent , iar ca acuzat în procesul intentat liderilor PNȚ în toamna lui 1947 sintetizează astfel realitatea dramatică a României intrată în sfera de influență a Moscovei : „Noi acuzăm guvernul de a fi instituit teroarea, dictatura și reacțiunea, de călcarea în picioare a legilor națiunii, a libertății poporului român, a drepturilor sale individuale și colective. Închisorile, tortura, persecuțiile, înscenările cele mai infame, arestările, asasinatele, tot arsenalul infernal inventat de fascism și de Hitler a fost perfecționat, dezvoltat și aplicat cu cruzime fără egal. Noi acuzăm că bandele sale terorizează populația care, se opune dictaturii. Națiunea și partidul nu-i vor uita niciodată și îi vor binecuvânta pe cei care au căzut și cad în această luptă. Martiriul lor asigură continuitatea existenței poporului român”.
 Vă invităm aşadar să ascultaţi o emisiune despre primele asalturi prin care România a fost ocupată de comunism. Astăzi privim poate oarecum detaşaţi această pagină dramatică a istoriei noastre…Folosind un cuvânt din arsenalul propagandei din acele vremuri credem că ar trebui să fim „vigilenţi”, să nu cumva să ne fure…somnul raţiunii.
 Realizator, Dan Manolache.
 Sursa imaginilor ce reprezintă intrarea trupelor sovietice în Bucureşti - Arhivele Naționale ale României și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Fonoteca online a comunismului românesc, cota 15/1944, cota 121/1944.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-09/2024-09-17/pg_ist_17_september_2024_21_09_09.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-09/2024-09-17/pg_ist_17_september_2024_21_09_09.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 17 Sep 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - „Intervenții militare și tranziții politice: din secolul al XVIII-lea pănă în zilele noastre.” Invitat, prof.univ.dr. Dumitru Preda</title>
      <description><![CDATA[„Intervenții militare și tranziții politice: din secolul al XVIII-lea până în zilele noastre.”, aceasta a fost tema celui de al XLIX- lea Congres al Comisiei Internaționale de Istorie Militară, desfășurat la Lisabona în perioada 1-6 septembrie 2024.
 Ne propunem ca în emisiunea din această seară să discutăm despre interesantele comunicări prezentate la evenimentul găzduit de capitala Portugaliei cu domnul Dumitru Preda unul dintre componenții delegației românești. Domnia sa, istoric și diplomat, este, din 1990, membru al Comitetului de Bibliografie al ICMH și co-fondator al Comitetului Arhivelor Militare.
 Spuneam că tema recentei conferințe este una interesantă. Aș adăuga că este și una actuală în măsura în care, istoria intervențiilor armatei în rezolvarea problemelor politice sau chiar experiențele dramatice ale războaielor, evocate de participanții la eveniment, ne pot ajuta să încercăm soluționarea conflictelor de astăzi.
 Iată un îndemn la folosirea diplomației sugerat subtil de învățatul chinez Sun Tzu, „Arta supremă a războiului este de a supune inamicul fără a lupta”. Chiar în zilele noastre însă pare dificil să folosim această înțelepciune devreme ce constatăm cu toții că „Un imperiu fondat prin război trebuie să se mențină prin război”, așa cum spunea o altă personalitate, Charles de Montesquieu.
 Revenind la lucrările conferinței și la modul în care ele vor fi reflectate în emisiune vom sublinia că vom discuta despre comunicările doamnei dr. Carmen-Sorina Rijnoveanu, directoarea Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, care a vorbit despre „Rolul armatei în trecerea de la domnitorul român la principele străin. Lovitura de stat din 11 februarie 1866,” și cea a doamnei dr. Daniela Șișcanu, cercetătoare la același institut, care s-a referit la „Tranziția Basarabiei de la parte a Imperiului Țarist la independența națională. Rolul armatei române în procesul unirii cu România”.
 Desigur vom evoca și alte comunicări interesante și vom consacra finalul emisiuni actualității. Vom vorbi despre importanța armatei văzută ca factor de descurajare în țările democratice, despre amenințările cu războiul mondial, tot mai dese în ultima perioadă, despre perspectivele și soluțiile pentru a menține chiar și pacea relativă care a urmat Celui de al Doilea Război Mondial.
 Realizator: Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-09/2024-09-10/pg_ist_10_september_2024_21_09_13.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-09/2024-09-10/pg_ist_10_september_2024_21_09_13.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 10 Sep 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Viața lui Panait Istrati. Invitat, domnul Stelian Tănase</title>
      <description><![CDATA[Cartea „Viața lui Panait Istrati ” apărută la editura Corint se citește pe nerăsuflate. Panait Istrati care continuă să fascineze prin opera sa merită o astfel de biografie în care domnul Stelian Tănase, invitatul emisiunii din această seară, dă încă odată măsura talentului său literar și a calităților de cercetător al istoriei

 Am putea spune că una dintre cheile în care se poate citi cartea este sintetizată în propoziția „cred că tot ce a scris i se datorează privirii”. Pe parcursul celor 292 de pagini privim odată cu Panait Istrati, aflăm cum îi privea Panait Istrati pe ceilalți și desigur cum era privit.

 Nu vom încerca în această succintă prezentare decât să vă invităm să ne ascultați și desigur să citiți cartea. De aceea accentuăm doar câteva repere ale discuției ce îl va avea ca erou principal pe marele scriitor Panait Istrati dar mai ales pe omul fascinant, complex, greu de descifrat. A fost Panait Istrati „omul care nu aderă la nimic” așa cum susținea? Un răspuns extins și lămuritor ne oferă el însuți într-una dintre ultimele confesiuni pe care o face în 17 ianuarie 1935 cu puțină vreme puțin înainte de a muri „nu mai cred în nicio idee, în niciun partid în niciun om…Eu sunt opozantul etern… Nu înseamnă că eu nu mai cred într-o posibilă ameliorare a existenței omenești, căci, dacă ar fi așa, m-aș sinucide imediat…Dar convingându-mă definitiv că reformatorul cel mai pur este trădat de colaboratorii săi, m-am hotărât să renunț la acest rol de Don Quijote, pe care toată viața l-am jucat în propriii mei ochi și să mă apăr de acele deziluzii pe care le-am trăit atât de crâncen.” Continuă apoi înfățișând cu luciditatea lumea în care trăia dar și pe aceea care se prefigura a fi odată cu ascensiunea dictaturilor între care pune semnul egal într-un moment „Când omenirea merge spre o suferință din ce în ce mai crâncenă, fie că vă domină comunismul, fie că vă domină fascismul, căci atât un regim cât și celălalt nu va consimți să hrănească decât pe omul care va abdica de le orice spirit de dreptate și va urla cu lupii.”

 Am putea spune, citind această adevărată profesiune de credință că „omul care nu aderă la nimic”, Panait Istrati a încercat toată viața să rămână un om liber stăpân pe opțiunile sale, un om care nu s-a lăsat încorsetat de ideologii ci aderând la o cauză sau alta nu și-a urmat decât propriile sentimente, propria percepție.

 Revenind la cartea despre care vom discuta și la suprapunerea de planuri cu ajutorul căreia autorul ne proiectează filmul existenței lui Panait Istrati, vom menționa câteva repere. Cartea începe cu descrierea unei lumi a contrastelor cum am putea defini Brăila începutului de secol XX, lume în care și-a început viața Istrati, lume care i-a marcat existența de om și de scriitor. Poate atunci și-a format convingerea că „nu e adevărat că trăim cu jimblă, trăim cu visuri”. Visurile copilului din Comorovca trebuie să fi fost atât de seducătoare încât să-l facă să reziste încercărilor la care viața l-a supus încă dintr-o copilărie în care singura rază de lumină era Joița, mama sa. Copil fiind lucrează 19 ore pe zi într-o cârciumă, iar apoi, la București, în Egipt, la Neapole, în Elveția sau Franța nu refuză nici o muncă de la cele necalificate până la a fi zidar sau fotograf.

 Tot acele visuri de a trăi într-o lume mai bună îl vor fi condus către mișcarea socialistă și mai târziu către comunism. Îl găsim în 1910 ca organizator principal al unei mari greve în portul Brăila la care au participat 10 - 12000 de lucrători. Primește funcții, se află în postura de a-i cunoaște pe Cristian Rakovski și Leon Troțki, personalități de care va rămâne legat spiritual. Nu rezistă mult în ipostaza de activist al mișcării socialiste convingându-se că între vorbele și faptele liderilor din România sunt imense diferențe. Este atras de aventură iar pasiunea pentru a călătorii, de a se îmbogăți cu experiențe noi îl va urmări toată viața și îi va modela nu doar existența ci și opera.

 Debutează în literatură la 40 de ani după ce printr-un fericit concurs de împrejurări atrage atenția lui Romain Rolland. A fost o șansă venită după ce lipsit de speranță încercase să se sinucidă. La 4 sept 1922, îi trimite de pe atunci celebrului scriitor, un manuscris de 406 pagini care conținea Sotir, Kir Nicola, Mihail și Moș Anghel. Scrierile lui sunt primite cu entuziasm. După lectura Chirei Chiralina de pildă, Romain Rolland îi scrie „…e formidabilă ! Nu există nimic în literatura de azi care să aibă tăria aceasta. Nu există niciun scriitor azi - nici eu, nici oricare altul - care să fie capabil s-o scrie… Magnific !”

 Succesul vine aproape imediat, scrierile sale sunt citite de un număr imens de oameni sunt traduse în limbi străine, vagabondul, aventurierul cunoaște celebritatea. A avut însă și adversari, unul dintre ei fiind chiar Nicolae Iorga. Cât din Istrati este Istrati? Care a fost contribuția editorilor la acest succes fulminant ? Iată întrebări care au fost puse de 4 contemporani dar și de cei care i-au analizat mai târziu scrierile. Domnul Stelian Tănase formulează un răspuns, considerăm, lămuritor :„O certitudine - al lui Istrati este geniul. Lumea Levantului întâlnită în fiecare pagină este a lui. Harul oriental, umanismul, personajele și situațiile descrise, toate îi aparțin. Fără el aceste minunății n-ar fi existat…”

 După vizita în URSS totul se năruie. Pleacă spre „marea patrie a proletariatului” la 15 oct 1927, împreună cu Cristian Racovski, rechemat la Moscova după ce ocupase postul de ambasador la Paris. Avea să-și dea seama mai târziu că acesta căzuse în dizgrația lui Stalin ca urmare a prieteniei cu Troțki. Cum erau manipulați oaspeții străini ? „1.Sunt frăgeziți de campaniile de propagandă la scară mare în Occident. Rusia este văzută ca un experiment social, alternativa la capitalism- „viitorul omenirii”. 2. Mai întâi de toate, Moscova are nevoie de personalitățile culturale care se perindă prin Rusia, de prestigiul și credibilitatea lor, ca să confere legitimitate regimului bolșevic.”

 Tot acest aparat de propagandă este pus în mișcare pentru a-i impresiona pe Istrati și pe prietenul său Kazanstzakis invitați să vadă cât de schimbată în bine este Rusia la 10 ani de la revoluția bolșevică. După primele contacte entuziaste, pentru Panait Istrati urmează îndoiala și apoi căderea vălului. Vom urmări acest proces care va avea ca final apariția cărții sale „Spre altă flacără” în 1929. Urmează o furibundă campanie de denigrare orchestrată de Kremlin. Urmare ei Panait Istrati este părăsit de prietenii francezi, își pierde drepturile de autor, este atacat în România atât pentru vechile sale susțineri comuniste cât și pentru noua sa poziție de contestatar al regimului dictatorial de la Moscova.

 Se stinge în țară 16 aprilie 1935 la nici 51 de ani, răpus de tuberculoză o boală pe care o înfruntase încă din tinerețe.

 „Un Don Quijote proletar, un fanatic al dreptății, luptând cu morile de vânt ale utopiei” avea să scrie Pamfil Șeicaru. Iar Demostene Botez sublinia că „a reușit să fie la fel de neînțeles și de prieteni și de adversari. Sinceritatea e greu de priceput.”

 Vă invităm să ne ascultați și desigur să citiți o carte remarcabilă.
 Realizator: Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-09/2024-09-04/pg_ist_3_september_2024_21_00_21.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-09/2024-09-04/pg_ist_3_september_2024_21_00_21.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 03 Sep 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Războaie care au schimbat lumea. 85 de ani de la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial</title>
      <description><![CDATA[Pe 1 septembrie se vor împlini 85 de ani de la declanșarea celei mai mari conflagrații din istoria omenirii. Un prilej de a rememora pe scurt cauzele, desfășurarea și consecințele lui.
 Vom stărui însă mai mult asupra conceptului de război, a modificărilor pe care trecerea timpului le-a operat în modul în care este purtat. Ne vom opri de asemenea la câteva dintre înfruntările în urma cărora s-au produs schimbări majore în organizarea politică și socială a lumii. Repere ar putea fi Războiul de 30 de ani (1618- 1648), reconfigurările ce au urmat domniei lui Napoleon Bonaparte și desigur, cele determinate de cele două războaie mondiale.
 Dicționarul ne definește războiul ca fiind „Conflict armat (de durată) între două sau mai multe state, națiuni, grupuri umane, pentru realizarea unor interese economice și politice” iar cel vechi ne învață că „Si vis pacem, para bellum ”, așadar dacă vrei pace, pregătește-te de război.
 Chiar cu această povață cunoscută de toți actorii mari ai istoriei, ea, istoria, este o înșiruire aproape continuă de conflicte. Este un semn că războaiele fac parte fatal din existența noastră? Omul nu poate sau nu dorește să le evite?
 Vom încerca răspunsuri la aceste întrebări referindu-ne la cele două războaie mondiale, dar și la conflictele care ne îngrijorază astăzi, în principal cel rezultat din agresiunea rusă asupra Ucrainei.
 Un alt subiect asupra căruia ne vom focaliza este cel al redefinirii modului în care se poartă astăzi războiul. El pare a fi din ce în ce mai puțin o înfruntare între armate, așadar se îndepărtează de modelul convențional, făcând din ce în ce mai mult apel la armament sofisticat de mare precizie, dar mai ales folosind cu eficiență „arme” cum ar fi presiunea economică (tarife protecționiste, diminuarea sau restricționarea comerțului cu unele materii prime, limitarea mobilității persoanelor, hotârâri ale instituțiilor ce reglementează juridic ordinea mondială).
 Toate aceste descurajări militare ce uneori, din păcate, nu exclud folosirea armelor și presiunii economico-financiare, sunt dublate de menținerea canalelor diplomatice între beligeranți. Până acum cel puțin, prin acest tip de abordări s-a reușit limitarea zonelor de conflict și prevenirea extinderii lor. Am putea oare considera, pornind de la aceste realități, că războiul Rusiei împotriva Ucrainei, este un pericol sporit pentru pacea lumii prin implicarea directă a unei mari puteri. De asemenea, el pare o revenire la modul în care se purtau luptele în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. Va fi el un semn de slăbiciune a Rusiei, de inadecvare la timpurile în care trăim?
 Oricum declanșarea lui, motivațiile care au însoțit-o, ne aduc în memorie perioada premergătoare anului 1939, când dorind cu orice preț menținerea păcii, marile puteri ale momentului au făcut un șir de concesii agresorului fără a putea decât amâna deznodământul fatal.
 Pot fi evitate războaiele? Avem acum la dispoziție toate datele pentru a analiza evenimentele ce au premers Marele Război, dar și cel de-Al Doilea Război Mondial. Iată o altă întrebare la care vom căuta răspunsuri.
 Miza a fost în ambele cazuri uriașă.
 Iată în final dramaticul bilanț al celor două mari confruntări. În Primul Război Mondial din cei aproximativ 60 de milioane de militari au fost uciși 8 milioane, 7 milioane au rămas cu handicap permanent și 15 milioane au fost grav răniți. Se adaugă victimele din rândul civilior.
 Bilanțul celui de-Al Doilea Război Mondial este și mai înfricoșător. Conform estimărilor și-au pierdut viața aproximativ 60 de milioane de oameni, dintre care 40 de milioane civili. Mulți dintre civili au murit din cauza genocidelor deliberate, a masacrelor, bombardamentelor masive, a bolilor și foametei⁠.
 Concluzia nu poate fi decât una singură, un nou război mondial trebuie evitat.
 Așa cum spunea Eleanor Roosevelt, „Nimeni nu a câștigat ultimul război și nimeni nu va câștiga următorul război.”, Ar trebui să avem oameni politici dar și simpli cetățeni, voința și mijloacele de a menține măcar pacea relativă a ultimelor decenii fără însă a face concesii agresorilor. Asta cu atât mai mult cu cât existența unui înfricoșător arsenal nuclear actualizează înțeleptele vorbe rostite de președintele John F. Kennedy, „Omenirea trebuie să pună capăt războiului înainte ca războiul să pună capăt omenirii.”]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-09/2024-09-01/pg_ist_27_august_2024_21_00_11.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-09/2024-09-01/pg_ist_27_august_2024_21_00_11.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 27 Aug 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: O evaluare contemporană a zilei de 23 august 1944</title>
      <description><![CDATA[La 23 august 1989, aflat la balconul unei clădiri în construcție ce urma să adăpostească, se spunea, multe dintre muzeele Bucureștiului, „tovarășul Nicolae Ceaușescu, tovarășa Elena Ceaușescu, ceilalți conducători de partid și de stat”, salutau parada militară și demonstrația oamenilor muncii. Era omagiată fosta „insurecție armată” devenită, după multe schimbări de perspectivă ideologică, „revoluție de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă”. Avea să fie ultima. Comunismul românesc este atăzi privit cu realism, cu nostalgie, cu indiferență, ignorat sau uitat. Clădirea ultimei și megalomanice aniversări este astăzi o ruină.
 Actul de la 23 august rămâne un eveniment, unul de mare importanță nu doar în istoria României. Ne propunem ca în această seară să vorbim despre evenimentul istoric petrecut în urmă cu 80 de ani, pe care îl vom privi din perspectivă germană, sovietică, a aliaților occidentali și desigur din perspectivă românească.
 Aşadar, la 23 august 1944, în jurul orei 22 şi 25 de minute, Radio Bucureşti transmitea proclamaţia Regelui Mihai I din care cităm un fragment semnificativ: „În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.”
 A fost o hotărâre care a marcat decisiv atât viitorul ţării, în primul rând tara noastră a evitat transformarea teritoriului său în teatru de război, cât şi desfăşurarea celui De-Al Doilea Război Mondial. Primul ministru britanic, Winston Churchill opina că „trecerea României de partea cauzei aliate a dat sovieticilor un mare avantaj şi acesta poate fi că ei vor intra în Belgrad şi Budapesta şi posibil, în Viena înainte ca aliaţii occidentali să fi străbătut linia Siegfried. Oricât de dorită ar fi o asemenea incursiune sovietică, efectul său politic asupra Europei Centrale şi Sudice poate fi formidabil în cel mai înalt grad.”
 Dacă citim atent rândurile scrise de marele om politic britanic sesizăm regretul că, prin avansul sovietic, șansele unei bune părți a Europei de scăpa de ocupația comunistă se diminuau în mare măsură. Cine ar fi putut crede declarația liniștitoare pe care Viaceslav Molotov o dăduse la 2 aprilie 1944, în care spunea că intrarea trupelor sovietice pe teritoriul țării noastre „este dictată exclusiv de necesitățile războiului și de faptul că trupele inamice continuă rezistența” și adăuga că URSS nu urmărește sa dobândească „vreo parte din teritoriul României” sau să schimbe „ordinea socială în România”.
 La rândul său, Albert Speer, ministrul nazist al armamentului îi declara istoricului francez Jacques de Launay că „începând din iunie 1944, nu puteam asigura decât sub 50.000 de tone de benzină lunar, iar din august, când trupele noastre au trebuit să părăsească România, cifra a scăzut la 20.000 de tone. Era clar că mergem spre dezastru. Aceasta a fost cauza înfrângerii.”
 Revenind la evenimentele de la 23 august 1944 vom menționa că, așa cum afirmă invitatul emisiunii noastre în remarcabila sa lucrare „Relațiile politice și militare româno-germane septembrie 1940 – august 1944”, la acea vreme „România reprezenta nu numai principalul furnizor de petrol pentru mașina de război germană, dar, prin contingentele militare române aflate pe Frontul de Est, era, în același timp, principalul aliat al Whermacht-ului în războiul împotriva URSS”. Autorul menționează și importanța României din punctul de vedere al „căilor de comunicație și aprovizionare a trupelor aflate pe Frontul de Est” și de asemenea impactul pe care o eventuală ocupare a țării noastre l-ar fi avut asupra colaborării Germaniei cu statele balcanice.
 Ne vom opri în prima parte a emisiunii la contextul militar al momentului marcat de retragerea de pe frontul romînesc a unor importante forțe germane ce au fost deplasate în Vest ca urmare a debarcării aliate din Normandia.
 Slăbirea capacității de luptă a trupelor de pe frontul românesc a fost semnalată, fără consecințe, la Berlin atât lui Hitler cât și OKW-ului de către comandanții armatei germane și direct de către mareșealul Antonescu în timpul ultimei sale întâlniri cu Fuhrerul, la 5 august 1944. Conducerea politică și militară germană a ignorat și avertismentele venite de la București privind o posibilă deteriorare a stabilității politice pro germane a autorităților române. Ele au fost catalogate de Ribentropp drept „flecăreală proastă”, iar de ministrul plenipotențiar Manfred von Killinger, chiar la 15 august, drept „zvonuri murdare”.
 Vom vorbi pe parcursul emisiunii despre arestarea Mareșealului Antonecu și constituirea unui nou guvern român, despre reacția politică și militară a Germaniei naziste dar și despre faptul că în câteva zile orice rezistență germană în România a încetat astfel încât trupele sovietice nu au mai avut nimic de „eliberat”. Armata română capturase în acele zile 56.000 de prizonieri germani, dintre care cea mai mare parte a fost predată trupelor sovietice.
 Care erau intențiile lui Stalin și cum au fost ele înțelese de elita politică și militară a României, de fapt care erau șansele țării noastre de a se salva de ocupația sovietică, sunt teme pe care le vom aborda de asemenea insistând asupra tratativelor de scoatere a României din război, purtate de opoziție dar și de putere la Ankara, Cairo sau Stockholm.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-09/2024-09-01/pg_ist_20_august_2024_21_00_13.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-09/2024-09-01/pg_ist_20_august_2024_21_00_13.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 20 Aug 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: „Auzit-ați de un Mihai/ Ce sare pe șapte cai/ de strigă Stambulul vai?” Invitat, prof.dr. Sergiu Iosipescu</title>
      <description><![CDATA[Versurile din poezia populară culeasă de Vasile Alecsandri dau măsura posterității eroice ce a însoțit trecerea prin timp a viteazului voievod muntean. Vom vorbi în această seară despre Mihai Viteazul, deopotrivă despre omul care a fost și despre mitul care a devenit.
 Două sunt evenimentele care, petrecându-se în luna august, ne indreptățesc să evocăm figura marelui voievod. La 13/23 august 1595 are loc bătălia de la Călugăreni iar la 9/19 august 1601, la 3 km sud deTurda. Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta.
 Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu, unde se odihnește capul său este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. Miron Costin consemnează, credem cu o mare doză de malițiozitate, în cronica sa despre asasinatul de pe câmpia Turzii: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”.
 Așadar personajul principal al emisiunii noastre este Mihai Viteazul.
 A încerca să-i schițezi în puține sau chiar multe fraze profilul pare dintru început o întreprindere temerară. Ce să spui mai întâi despre o personalitate atât de cunoscută și atât de...necunoscută, atât de admirată și atât de controversată? A fost, asta este evident, o personalitate privită cu interes atât de contemporani cât și de cei care i-au urmat. A fost idealizat de Nicolae Bălcescu în cartea sa „Românii supt Mihai voievod Viteazul”, hiperbolizat de George Coșbuc...„Iar barda din stânga i-ajunge la cer/ Și vodă-i un munte”. Regimul comunist l-a „criticat” mai întîi că nu s-a sprijinit pe popor, ba chiar, prin „legământul lui Mihai”a făcut jocul „boierilor exoloatatori” legând șerbii de glie. Treptat, „greșelile ideologice” i-au fost iertate iar vodă a fost prezentat în stilul bombastic și gol al epocii, ca fiind primul ctitor de țară sau cel mult al doilea după...Burebista și în mare măsură, strămoșul întru patriotism al marelui conducător cu care Providența a binecuvântat România.
 Cum arăta Mihai Viteazul? Desigur cea mai cunoscută imagine este cea din celebra gravură a lui Aegidius Sadeler. Artistul a înconjurat chipul domnitorului aflat atunci la vârsta de 43 de ani, cu un text care îi sintetizează destinul: „Mihai, voievodul Valahiei, stălucit în norocire și în nenorocire și virtuos în amândouă”. Tot un portret, de data aceasta în cuvinte, îl datorăm unui alt contemporani, unul dintre cei mai mari scriitori ai Spaniei, Lope de Vega. El îl înfățișează ca fiind: „Furios, lat în spate, înfățișare și statură de uriaș, ochi mari, fruntea netedă, păr cîrlionțat, nas lung ascuțit, încruntat, cu barba măruntă, oacheș la față, bun de picior, strașnic vorbăreț, iar în atacurile ce le dă cel dintâi se repede și mai adânc în vălmășag pătrunde. Nu se rade și nici nu se sulemenește. Nu cunoaște ce-i olanda, nici parfumurile, iasomie sau vraier, nu caută patul moale. Nici nu mănâncă nunai fazan.”
 Care sunt, în esență, întrebările pe care și le-au pus cei care i-au studiat viața și faptele? În principiu, una singură, din care derivă toate celelalte. Ce gândea Mihai Vodă?. Desigur, răspunsurile nu pot fi decât indirecte.
 S-a considerat Mihai, român, valah? Aici „da-ul” pare fără dubii devreme ce contemporanii săi o știau. O afirmă de exemplu Michael Eytzinger cel care descrie bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie1599) și intrarea învingătorului, câteva zile mai târziu, în cetatea Alba Iulia, într-o cronică tipărită în anul 1600: „I-a atacat pe transilvăneni cu 25.000 de oameni puternic înarmați, i-a bătut, i-a risipit și i-a pus pe fugă. Cele două armate s-au întâlnit dimineața la ora 9, măcelul și hărțuiala au durat 5 ore în care vreme cardinalul Andrei Bathory a fost bătut complet. După aceea, voievodul valah, s-a îndreptat spre Alba Iulia și înainte de ajunge în oraș, locuitorii i-au ieșit în întâmpinare la depărtare de o milă, l-au primit cu multe plecăciuni și l-au condus spre oraș și pretutindeni a fost întâmpinat cu bucurie.”
 Aceeași conștiință că aparține neamului valah ne oferă explicația preocupării sale de susținere a religiei ortodoxe a conaționalilor săi, mai întâi prin tratatul cu Sigismund Bathory (1595) și mai apoi prin actele sale de vremelnic domnitor al Ardealului. Știm că a așezat ortodoxa transilvană sub autoritatea Mitropoliei muntene, ierarhii fiind hirotonisiți la Târgoviște, iar la Alba Iulia a zidit un nou lăcaș pentru Mitropolia ortodoxă a Ardealului și de asemenea că a dorit și obținut privilegii economice pentru clerul ortodox.
 O altă întrebare care naște și astăzi controverse, este dacă a dorit și realizat conștient de misiunea sa unirea celor trei țări române. Credem că un răspuns pertinent a fost dat cu multă vreme în urmă de marele istoric A.D. Xenopol: „Prin aceasta, Mihai realizase, fie cât numai pentru o clipă unitatea politică a tuturor țărilor române, fapt de o însemnătate nemăsurată, dacă nu ca o încoronare a năzuințelor trecute... desigur ca o apucare înainte a țintei pe care poporul românesc...trebuie să o aibă pentru viitor.”
 Mihai Viteazul rămâne o personalitate fascinantă a istoriei noastre căci, spune Nicolae Iorga:„ A-l uita pe Mihai Viteazul, acum și întotdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înșine, să părăsim memoria noastră.”
 Vom încheia această scurtă prezentate a emisiunii cu o cugetare a lui Mihai Eminescu care ne învață cum trebuie priviți cei care tratează cu nepermisă ușurință...istoria: „Degeaba piticii moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină dacă nu pot umplea sufletele cu smerenia și credința celor vechi”.
 Vă invităm să fiți alături de noi!
 Realizator, Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-08/2024-08-14/pg_ist_13_august_2024_21_00_01.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-08/2024-08-14/pg_ist_13_august_2024_21_00_01.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 13 Aug 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Amenințarea războiului nuclear. O istorie a cursei înarmărilor de la Hiroshima și Nagasaki păna în zilele noastre. Invitat, col. Tudor Păcuraru, analist de politică externă</title>
      <description><![CDATA[Se împlinesc chiar astăzi 79 de ani de la lansarea primei bombe nucleare asupra orașului japonez Hiroshima. Efectul a fost devastator, au pierit peste 80.000 de oameni, un sfert dintre locuitorii orașului. Ea a fost urmată de o a doua, lansată la Nagasaki. Începea astfel era amenințării nucleare. O amenințare care, de atunci, planează asupra omenirii.
 Tocmai despre pericolul unui război nuclear, despre fluxurile și refluxurile înarmării, despre rațiune și inconștiență vom vorbi în emisiunea din această seară.
 În prima parte a emisiunii vom vorbi despre evenimentele petrecute acum 79 de ani, despre lansarea celor două bombe și despre controversele începute atunci și continuate până astăzi.
 În mai 1945 războiul European se încheiase însă Al doilea Război Mondial continua în Orient și nu se putea încheia decât prin capitularea Japoniei. O capitulare care însă, realitatea o arăta, nu putea veni decât la capătul unor lupte care presupuneau un număr uriaș de victime de ambele părți și distrugerea Japoniei.
 Un dramatic avertisment pentru estimarea prețului pe care armata SUA l-ar putea plăti pentru scoaterea Japoniei din război a fost ocuparea celor 30 de km2 ai atolului Iwi Jima. Debarcarea pușcașilor marini s-a produs la 19 februarie 1945 iar ocuparea acestui petec de uscat s-a produs după aproximativ trei săptămâni. Pierderile au fost însă enorme. Americanii au înregistrat aproximativ 6.000 de morți și 17.000 de răniți în timp ce 22.000 de japonezi au căzut în luptă și doar 200 au acceptat statutul de prizonier.
 „Proiectul Manhattan”, de construire a bombei atomice fiind încheiat s-a pus problema scurtării războiului și evitării unor însemnate pierderi umane, prin utilizarea noilor arme. Părerile au fost atunci împărțite. S-a susținut pe de o parte că descurajarea Japoniei impune apelul la un atac nuclear, iar pe de alta că încetarea necondiționată a războiului ar fi fost, din partea Japoniei, oricum doar o chestiune de zile.
 Avem astăzi la îndemână „regula epilogului”, știm ce s-a petrecut atunci, știm cum au gândit și acționat aliații anglo-americani, care au fost interesele URSS, ce frământări se produceau la nivelul elitei militare și politice japoneze inclusiv poziția împăratului. Avem așadar elementele și distanța necesară pentru a analiza primul atac nuclear. Efectele lui devastatoare au avut drept consecință și faptul că, până acum, nu s-a mai recurs la folosirea acestei teribile arme.
 Omenirea a trăit însă sub acest pericol care a avut de-a lungul timpului fluctuații despre care vom vorbi pe tot parcursul emisiunii.
 În această succintă prezentare nu vom spune decât că vom urmări graficul sinusoidal al amenințării nucleare în vremea Războiului Rece, după căderea „cortinei de fier” când credeam că el este din ce în ce mai diminuat și astăzi când, din păcate s-a revenit la o retorică pe care o consideram proprie altor vremuri.
 Fără a încerca să proorocim ce va urma, ne putem forma totuși o opinie cunoscând istoria și analizând prezentul. Este ceea ce își propune emisiunea din această seară.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-08/2024-08-08/pg_ist_6_august_2024_21_00_08.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-08/2024-08-08/pg_ist_6_august_2024_21_00_08.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 06 Aug 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Anotimpul vacanțelor! Patru posibile destinații recomandate de doamna academician Georgeta Filitti</title>
      <description><![CDATA[Doamna acad. Georgeta Filitti ne propune un prim popas la Castelul Miclăușeni, un frumos monument reprezentativ pentru stilul gotic ridicat la sfârșit de secol XIX și început de secol XX de George A. Sturza și soția sa Maria, născută Ghica pe locul unui vechi conac de prin 1755.
 Situat în apropierea șoselei care leagă Iașiul de Roman, castelul merită descoperit și admirat, așa cum vom afla din comentariul doamnei academician cunoscătoare a tuturor datelor istorice și în același dotată cu un fabulos talent de povestitor, dar și de la maica Parascheva, sufletul acestui așezământ minunat.
 Vom vorbi despre frumosul parc, despre decorațiile exterioare ale castelului împodobit cu stema Sturzeștilor, despre biserica și mormintele castelanilor și desigur despre interiorul său. Altădată decorat fastuos, pereți pictați, uși și ferestre sculptate în lemn de trandafir, scări pentru care s-a adus marmură din Dalmația, sobe împodobite cu cahle de teracotă sculptată și pictată. Aflat atent și profesionist proces de restaurare, sperăm că își va recăpăta strălucirea.
 Din păcate însă colecțiile care l-au făcut faimos nu se mai pot întoarce. Armele și armurile, bijuteriile prețioase, piesele arheologice rare, monedele valoroase, busturi și picturi, au dispărut urmare a răutății vremurilor și a oamenilor. Toate erau valoroase dar cea mai dramatică pierdere este aceea a bibliotecii ce număra peste 60.000 de volume între care unele extrem de rare. Este suficient să spunem că proprietarii domeniului, între care Dimitrie A. Sturza (1833-1914), mare numismat și istoric, secretar şi preşedinte al Academiei Române. Adunaseră aici un adevărat tezaur : ediții princeps din perioada cuprinsă între secolele XVIII și XIX, copiile cronicilor românești, tipărituri religioase, prime traduceri românești de secol XV- XVI dintre care unele au făcut obiectul unor donații. Să mai adăugam doar că prin devotamentul Ecaterinei Sturza Cantacuzino, care a salvat prețioase obiecte religioase pe care le -a luat cu ea în refugiul din vremea Celui de al Doilea Război Mondial și acum fac podoaba bisericii.
 Căldură mare ! În București 35 - 45 de grade… avertizări de caniculă, circulație redusă, figuri blazate, colecții de pălării, șepci, eșarfe și…sacoșe purtate cu greutate se preling pe lângă ziduri în căutarea umbrei. Printr-o ciudată asociere îmi vin în minte câteva versuri ale lui Vasile Alexandri :
 „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,…
 Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,
 Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
 Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
 Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum”.
 O ironie pe care mi-o servește memoria? Oricum gândul mă duce la Mircești și la faimosul ei locatar. În copilărie, când am vizitat pentru prima oară casa memorială, mi s-a părut a fi un tărîm de basm. M-au impresionat frumusețea locului, mobilierul simplu și emoționant, amintirea lui Vasile Porojan, dar mai ales legătura fermecată pe care Mirceștiul o făcea cu ilustrul său locatar și elita de prieteni alături de care plănuia Unirea dar și viitorul cultural și politic al României.
 Cum arată astăzi Mirceștiul ? Cum îl redescoperim pe Vasile Alecsandri?
 Vă propunem să aflăm în cea de a doua secvență a emisiunii.
 Și fiindcă am evocat o amintire din copilărie, să mai adăugăm câteva pe care le avem foarte mulți dintre noi. E drept că nu sunt ale noastre ci ale, probabil, celui mai mare povestitor. Mă refer desigur la Ion Creangă și la satul său, Humuleștii, pe care l-a fixat în istorie.
 „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”
 Cu siguranță satul nu mai e același, e o suburbie a Târgului Neamț, Ozana s-ar putea să nu mai fie cea „frumos curgătoare și limpede ca cristalul”, mulți dintre copiii de astăzi nu mai știu ce este un „cuc armenesc” sau cum arată dohotul, nu au văzut poate niciodată un lan de cânepă, nu înțeleg regionalismele și arhaismele folosite de scriitor. Și totuși autorul „Amintirilor din copilărie” rămâne sau ar trebui să rămână fascinant. De ce ? Iată doar un singur argument, el ne deschide o fereastră către un timp irepetabil, către o copilărie altfel pe care o putem descoperi în cartea sa asemenea unui film de epocă regizat de un maestru.
 Așadar vom poposi și la Humulești pentru a-i vizita...copilăria și memoria.
 Ultima invitație la călătoria pe care v-o propunem în această seară are ca țintă un conac aflat pe valea Moldovei, în satul Văleni aflat pe drumul dintre Piatra Neamț și Roman. Este conacul, proaspăt restaurat al unei vechi familii boierești atestată documentar încă din vremea lui Alexandru cel Bun, printr-un zapis din 1411. Boierii Stârcea au îndeplinit de-a lungul timpului funcții importante la curtea Moldovei, stolnici, pârcălabi, hatmani, vistiernici, spătari.
 În anul 1720 marele vornic Miron și-a împărțit averea celor 14 copii iar unul dintre ei Pătrașcu, a fondat linia cavalerilor austrieci de Strischka (Strâșca, Strîșca). În anul 1774 domnitorul Grigore al IV-lea Ghica l-a numit pe Toader Stîrcea vornic de poartă, iar pe Ioniță Stârcea, tot un fiu al vornicului Miron, mare spătar. Pe baza brevetului de nobiliare austriac, în 1789, toți membrii familiei cu domiciliu stabil în Bucovina au fost numiți cavaleri austrieci.
 Așadar această veche familie boierească are o istorie cunoscută de peste șase secole. Datorăm restaurarea conacului de la Văleni lui Michael Edward David baron de Stârcea, devenit și baron englez prin înnobilarea de către regina Elisabeta a II-a. El este fiul lui Ioan baron Mocsony-Stîrcea (n. 16 mai 1909, Cernăuți - d. 1992, Elveția). Înfiat în anul 1925 de baronul austriac Anton Mocsony de Foen un bun prieten de familie care nu avea urmași direcți a intrat în posesia averii și a titlului acestuia, devenind unul dintre cei mai bogați oameni din România. Lui îi aparțineau între altele castelele Bulc și Săvârșin de pe întinsa sa moșie bănățeană de pe Valea Mureșului. Ioan baron Mocsony-Stîrcea a fost o personalitate a vremii sale îndeplinind funcția de vice-mareșal al Curții Regale și a făcut parte dintre cei care au pregătit ieșirea României din Război. După venirea la putere a regimului comunist destinul său a luat o turnură dramatică. A fost „convins” de securitate să devină martor al acuzării în procesele intentate lui Iuliu Maniu dar și în cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu. Nu scapă totuși de condamnare și este eliberat din închisoare abia în 1964 când își regăsește familia în Elveția.
 Cu ce ne atrag domeniul și conacul de la Văleni ? Mai întâi cu un superb parc, catalogat monument, în care cresc plante rare inclusiv arborele de lalele, stejarul roșu, o diversă floră și este în același timp și un rai al păsărilor.
 Trebuie apoi vizitată biserica ce a fost construită de Cosma Șarpe pe la 1506. Ea datorează mult Ecaterinei (Văleanca). Căsătorită cu Ioan Stârcea în 1878, ea a construit o clopotniță pe care a înzestrat-o cu un set de clopote realizate în Boemia și transportate cu carul cu boi. Tot ei i se datorează construcția școlii satului, a Primăriei și a altor cădiri reprezentative.
 Despre conacul construit pe la 1700 și interiorul lui vă rezervăm surpriza să aflați detalii pe parcursul emisiunii.
 Vă invităm așadar într-o călătorie la 50 de minute printr-o Moldovă care vă poate atrage și prin alegerile de popas sugerate de distinsa noastră invitată, doamna acad. Georgeta Filitti.
 Realizator, Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-07/2024-07-30/pg_ist_30_july_2024_21_00_01.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-07/2024-07-30/pg_ist_30_july_2024_21_00_01.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 30 Jul 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - 110 ani de la declanșarea Primului Război Mondial. Invitat: prof. univ. dr. Petre Otu</title>
      <description><![CDATA[Izbucnirea Primului Război Mondial, neașteptată chiar pentru protagoniști, s-a produs la 15/28 iulie 1914 prin declarația trimisă Serbiei de guvernul Austro-Ungariei, urmată chiar a doua zi de începerea operațiunilor militare prin bombardarea Belgradului.
 Se împlinea doar o lună de când, la Sarajevo, gloanțele naționalistului Gavrilo Princip provocaseră moartea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului habsburgilor și a soției sale, Sofia de Hohenberg. În această scurtă perioadă, fiecare zi a dus la tensionarea relațiilor dintre Austro-Ungaria și Serbia. Antrenarea celorlalte mari puteri în demersuri diplomatice, promisiuni, amenințări, ultimatumuri, astfel încât, o Europă aflată în vacanță s-a trezit implicată într-un război care avea să o pustiască vreme de patru ani.
 Vom vorbi în prima parte a emisiunii despre contextul politic al perioadei ce a premers „Războiului care a pus capăt păcii”, ca să cităm titlul inspirat al unei excelente lucrări, a cărei autoare este Margaret MacMillan.
 Ne vom opri apoi la situația și poziția României în primii doi ani de război, atunci când a ales neutralitatea, așteptând momentul prielnic pentru a se angaja în război și a lupta pentru reîntregire.
 La Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia în ziua de 21 iulie/3 august 1914, bătrânul rege Carol I formula o apreciere extrem de pătrunzătoare a războiului ce izbucnise cu doar o lună în urmă: „Marea luptă prin care, pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta Europei şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători și învinși, dar e neîndoielnic că dinainte şi irevocabil meniți să fie învinși vor fi neutrii”.
 Consiliul de Coroană a hotărât atunci neutralitatea sau, mai bine zis, expectativa armată. A fost, de fapt, o înfrângere a punctului de vedere exprimat de rege şi susținut numai de P. P. Carp, acela de a intra în război alături de Tripla Alianță, de care ne lega tratatul încheiat în 1883, reînnoit apoi periodic, ultima dată în 1913.
 S-a argumentat în primul rând că acest tratat, necunoscut românilor şi rămas secret chiar şi pentru cea mai mare parte a clasei politice, nu ne obliga să participăm la război de partea monarhiei austro-ungare decât în cazul în care ea ar fi fost cea atacată. Declarația de război trimisă Serbiei de către guvernul de la Viena la 15/28 iulie 1914 desemna însă Imperiul Austro-Ungar ca agresor.
 Cel mai puternic argument a fost exprimat de prim-ministrul I. I. C. Brătianu, care a vorbit despre interesele naționale ale României și sentimentele opiniei publice. „Problema românilor din Ardeal domină întreaga situație, ea a fost pururi punctul negru al alianței...Nu se poate face război în vremurile de astăzi, când acest război nu este aprobat de conștiința națională”.
 Mai existau însă şi alte argumente, chiar dacă nerostite, ce pledau în favoarea neutralității. Țara nu era pregătită de război, armata nu se afla nici ea în situația de a se angaja decisiv, încă de la început, într-o confruntare ce se extindea din zi în zi şi al cărei sfârşit, cu tot optimismul afişat de fiecare dintre tabere, era greu de anticipat. Aceste din urmă argumente pledau pentru prudență şi prim-ministrul I. I. C. Brătianu, ce s-a dovedit a fi în acest sens un adevărat maestru. Într-o lucrare publicată în 1930, marele om politic britanic Winston Churchill aprecia, cu pragmatismul care i-a caracterizat întreaga carieră, raţionalitatea unui astfel de comportament din partea României: „Politica unui stat mic, eclipsat de vecinătatea a două mari imperii care se găseau gata de luptă şi de la care râvnea importante teritorii, nu putea fi decât politică de calcul”.
 Aceleiași politici de calcul îi putem atribui încheierea înțelegerii din 18 septembrie/10 octombrie 1914 între România şi Rusia. Clauzele par a fi, la prima vedere, extrem de favorabile României. Rusia obliga să i se opună „oricărei știrbiri a integrității actuale a României”, recunoștea dreptul ţării noastre „de a anexa provinciile austro-ungare, a căror populaţie este românească”, aşadar Transilvania, Banatul şi chiar Bucovina, unde însă delimitarea teritorială urma să fie stabilită „de o comisie specială, pe principiul unei majorităţi matematice a unei populaţii sau a alteia”. Mai mult chiar, „România va putea ocupa aceste provincii când va considera momentul potrivit”.
 Fireşte, înţelegerea era secretă, însă unul dintre iniţiaţi, I. G. Duca, o aprecia ca fiind „mărturia indiscutabilă, dovada scrisă că n-am făcut politică de oportunism mercantil... ne-am legat soarta de grupul de puteri care trebuia să fie învingători, şi care numai prin biruinţa lui, asigura statelor mici realizarea aspiraţiilor lor naţionale”.
 La fel de tranşant în apreciere a fost şi Nicolae Titulescu, care într-un memoriu adresat în 1940 regelui Carol al II-lea, considera înţelegerea româno-rusă din toamna anului 1914 ca fiind „cel mai mare succes diplomatic repurtat de I. I. C. Brătianu, căci el obţinea, în schimbul neutralităţii, ceea ce numai războiul îl putea da”.
 Analizând astăzi conţinutul înţelegerii, credem că ea ar trebui privită mult mai nuanţat. În fapt, documentul nu se constituia într-un angajament ferm al României de a se situa de partea Antantei, ci, mai degrabă, indica bazele pe care ţara noastră ar putea încheia un viitor tratat de alianţă. Înţelegerea era, fără îndoială, un pas important către un astfel de deznodământ.
 Înţelegerea nu oferea nici pe departe certitudini României. Rusia se obliga doar „să încerce” obţinerea consimţământului guvernelor francez şi englez, în ceea ce priveşte posibilitatea României de a ocupa teritoriile locuite de români din Imperiul Austro-Ungar în momentul ales de ea, iar referitor la asigurarea Rusiei că se va opune oricărei ştirbiri a integrităţii României, Sazonov îi transmitea confidenţial ministrului rus la Bucureşti că ţara sa „are în vedere numai mijloace diplomatice”.
 De altfel, aliaţii, în special Franţa, nu au primit cu satisfacţie vestea încheierii înţelegerii menţionate. Primul ministru, Aristide Briand, avea să-i declare în noiembrie 1915 colonelului Vasile Rudeanu că „dl. Brătianu, nu trebuia să iscălească o astfel de convenţie numai cu Rusia, fără ca Franţa să nu ştie nimic”.
 În timp ce Rusia oferea României promisiuni, ea urma să beneficieze de avantaje concrete, militare şi economice. Prin „neutralitatea binevoitoare” a României, imperiul ţarist se vedea apărat de un eventual atac al Puterilor Centrale ce putea viza bogata regiune a Caucazului. De asemenea, Sazonov preciza ministrului rus la Bucureşti că prin aceeaşi „neutralitate binevoitoare” ţara sa înţelegea şi ca România „să interzică aprovizionarea duşmanilor şi să o faciliteze pe cea a prietenilor”.
 Nici pe departe însă ea nu poate fi privită ca o garanţie a realizării idealului naţional pe calea neutralităţii. Ar fi însemnat ca România să se bazeze doar pe cuvântul Rusiei, ori aşa cum opina I. G. Duca „…când era Rusia la mijloc, nici o garanţie nu era de prisos, ţara, cu drept cuvânt, ar fi fost fără milă faţă de un guvern care nu ar fi avut prevederea ca Rusia să ne înşele şi să ne batjocorească a doua oară”. (Referire la comportarea Rusiei după încheierea războiului din 1877).
 În aceste condiţii, apreciem că presiunile venite din partea Franţei dar şi neîncrederea în Rusia, pe care înţelegerea încheiată nu o înlăturase, au făcut ca în 1916, România să aleagă calea beligeranței pentru a-şi atinge obiectivele politice.
 În vara lui 1914, ca şi în cei doi ani care s-au scurs până la intrarea ţării în război, elita politică românească dar şi opinia publică au fost frământate de curente potrivnice, deşi de intensităţi diferite. Cel mai important era al acantofililor, ce cuprindea „marea majoritate a opiniei publice orăşeneşti şi toată pătura gânditoare a satelor...”. La ceea ce li se părea o răscruce de veacuri, ei simţeau chemarea adâncă a instinctului naţional şi manifestau profetic, peste orice consideraţiuni de prudenţă, voinţa de unitate politică a poporului românesc, concretizată în strigătul „Vrem Ardealul”. Principalii reprezentanţi politici ai acestui curent erau liderii conservatori Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, naţionaliştii ardeleni Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, precum şi marele istoric Nicolae Iorga.
 De cealaltă parte se aflau „germanofilii”, reprezentaţi de Petre Carp, Alexandru Marghiloman şi Titu Maiorescu, „cadre guvernamentale conservatoare părtaşe politicii regelui Carol I”, la care se adăugau basarabeanul Constantin Stere şi alţi oameni politici potrivnici Rusiei. Ei doreau ca România să păstreze cel puţin o neutralitate binevoitoare faţă de Puterile Centrale, pornind de la raţionamentul că o victorie a acestora, probabilă în opinia lor, ar aduce dezrobirea Basarabiei, în timp ce înfrângerea era asociată cu „o expansiune intolerabilă a slavismului, cu consecinţe nefaste pentru România".
 Vom face totuşi observaţia că diferenţele de atitudine ale elitei politice românești nu pot fi privite din perspectiva patriotismului. Considerăm că reprezentanţii celor două curente îşi iubeau deopotrivă ţara, opiniile lor divergente având ca bază modul diferit în care priveau prezentul şi anticipau viitorul ţării.
 Vă invităm să fiți alături de noi pentru a asculta o emisiune despre vremurile vechi și dramatice, în care prin eroismul militarilor și inteligența diplomaților s-a născut România Întregită.
 Realizator: Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-07/2024-07-23/pg_ist_23_july_2024_21_00_04.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-07/2024-07-23/pg_ist_23_july_2024_21_00_04.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 23 Jul 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: 16 iulie 1054, Marea Schismă, după 970 de ani. Invitat, prof. dr. Bogdan Tătaru - Cazaban</title>
      <description><![CDATA[La 16 iulie 1054, legații Papei Leon al IX-lea, decedat în aprilie 1054, cardinalul Humbert, cancelarul Frederic de Lorena și Petru, episcop de Amalfi, au depus pe altarul catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol bula de excomunicare a patriarhului bizantin Mihail Keroularios și a altor înalți ierarhi după care au părăsit orașul imperial îndreptându-se spre Roma. Încercarea împăratului Constantin al IX-lea Monomahul de a arbitra conflictul a eșuat ca urmare a intransigenței patriarhului astfel că la 20 iulie 1054, Marele Tribunal Patriarhal a pronunțat anatema împotriva bulei și a autorilor ei.
 Deși contemporanii acestui eveniment nu l-au considerat decât un episod al relațiilor fluctuante între Biserica Romei și cea a Bizanțului, el a căpătat în timp semnificația unei rupturi definitive între Orient și Occident, dintre ortodoxia răsăriteană și catolicism.
 În fapt întâmplările din 1054 sunt departe de a avea caracterul hotărâtor și ireversibil ce le-a fost atribuit ulterior. Istoria disensiunilor dintre cele doua Biserici este mult mai lungă, marcată de episoade tot atât de grave și controversate.
 Vom vorbi în emisiunea din această seară despre Marea Schismă, despre cauzele acestui episod al unei mai vechi confruntări între cele două Biserici, despre urmările ei ce provoacă puternice controverse până în zilele noastre.
 Invitatul nostru, domnul prof. dr Bogdan Tătaru-Cazaban este un profund cunoscător al acestei istorii tumultoase prin aceea că nu este doar un istoric al religiilor și doctrinelor filozofice ci are și o remarcabilă experiență diplomatică, la 28 iulie 2010 fiind acreditat ca ambasador extraordinar și plenipotențiar al României pe lângă Sfântul Scaun, în vremea pontificatului Papei Benedict al XIV-lea. În prezent, domnia sa este profesor și membru al Institutului de istorie a religiilor al Academiei Române.
 Revenind la succinta prezentare a emisiunii vom menționa că în prima sa parte vom evoca istoria disensiunilor între Biserica Romei și cea a Constantinopolului anterioară Marii Schisme și am putea porni din veacul al VIII-lea de la erezia iconoclastă, continua cu persecuții religioase, dispute religioase și chiar ocuparea Constantinopolului de către cruciați ( Cruciada a IV-a, 1202- 1204). Separarea definitivă, doctrinară și disciplinară se va produce însă abia în secolul al XV-lea ca urmare a eșecului Conciliului de la Florența.
 Este foarte important să subliniem că timp de câteva secole începând cu veacurile VII - VIII pană în cel de al XI-lea, s-a produs o înstrăinare treptată, politică, eclesiastica și culturală, apărând în fapt două Europe, cea Occidentală de expresie latină și cea Orientală, bizantină, după ce, în secolele anterioare comunicarea fusese intensă și continuă.
 Ostilitatea reciprocă a fost potențată succesiv de invazia slavilor în Balcani, iconoclasm, imperiul carolingian etc. Cele două biserici și-au urmat astfel propria vocație dogmatică și liturgică. Absența sau dificultățile comunicării au condus la separarea celor două lumi astfel încât, în secolul al XI-lea când, contactele au fost reluate, diferențele erau mult prea profunde pentru a putea fi depășite.
 Să ilustrăm această afirmație doar prin câteva referiri la renașterea culturală ce s-a produs în Occident în vremea lui Carol cel Mare.
 Secolul al IX-lea este cel care aduce, din punct de vedere al bisericii privite ca principală instituție de cultură, unificarea europeană. Acum se naşte, practic, Europa Occidentală. Alianţa dintre imperiu şi biserică, aşadar dintre statul carolingian şi biserica Romei a condus la apariţia, oarecum concentrică, a individualităţii politice, culturale şi sociale a Europei Occidentale.
 În pragul epocii carolingiene biserica creștină moștenise o pluralitate de tradiţii - tradiţii de reflecţie teologică, tradiţii de viaţă creştină, tradiţii privitoare la practicile, atitudinile, comportamentele religioase şi la transpunerea lor în gesturi pe care astăzi le-am numi culturale, cu alte cuvinte, imagini, poezie şi muzică liturgice.
 În acest moment carolingian, biserica romană, bucurându-se de sprijinul imperiului şi favorizată de autorităţile de stat carolingiene, impune peste tot în Occident - în Italia, Galia, Britania, în spaţiul germanic şi în cel iberic - propria sa liturghie, propria sa tradiţie liturgică. Şi nu este vorba numai de celebrare euharistică, ci de tot ceea ce o înconjoară ca gest ritual, inclusiv imagini şi muzică.
 Se inițiază un procesul de uniformizare. Ea însă nu se putea produce, ca fenomen istoric, în absenţa unor instrumente. Iar principalul instrument de realizare a uniformizării culturale a Europei, practic aducerea pe lume a continentului cultural european, intelectual, muzical, artistic, a fost scrisul.
 Putem vorbi în mod global şi de o a altă dimensiune, care se naşte tot acum, în perioada carolingiană. Este vorba de o emancipare, e drept strict teoretică a ceea ce numim noi astăzi arte.
 Există câteva texte din perioada carolingiană, majoritatea cu conţinut polemic, redactate ca răspuns la întreaga problematică intelectuală, religioasă, de pietate, ridicată de criza iconoclastă. Este vorba despre o dispută pe tema imaginilor, a rostului şi semnificaţiei acestora, o dispută care aparţine creştinismului Oriental, adică Bizanţului, lumii bizantine în ansamblul ei. Occidentalii, în speţă teologii franci, cărturarii de la curtea lui Carol cel Mare (747-814), dau propria soluţie disputelor care frământau lumea bizantină. Această soluţie este extrem de clară şi cu toate că nu va fi pusă în acţiune imediat, ea stă în fond la baza emancipării artelor de sub tutela bisericii.
 Este, dacă vreţi, un fel de renunţare din partea bisericii la dreptul de control asupra acestor arte. Cu alte cuvinte, răspunsul dat de teologii franci problematicii imaginii religioase este: imaginea religioasă şi în general orice manifestare care nu ţine propriu-zis de credinţă, deci de cuvântul lui Dumnezeu şi de cultul divin, poate fi pusă sub genericul de ars mundana şi ca atare nu interesează în mod direct autoritatea ecleziastică.
 Astfel, au apărut două biserici distincte, cea catolică condusă de papă și cea oriental-grecească condusă de patriarhul „ecumenic” (adică al întregii lumi locuite). Această situație a generat o competiție între cele două sfere de putere. Fiecare din ele a încercat să-și extindă aria de influență pe seama celeilalte.
 Ne vom referi pe parcursul emisiunii și la diferențele insurmontabile până astăzi între cele două Biserici, insistând asupra celor religioase dintre care cea mai importantă este legată de Crez și rezidă în interpretarea diferită a naturii trinitare a divinității. Biserica apuseană consideră că Duhul Sfânt, garantul unității divine, purcede în egală măsură de la Dumnezeu Tatăl și de la Dumnezeu Fiul (filioque), în timp ce Biserica ortodoxă îl socotește pe Dumnezeu Tatăl, izvorul principal și cauza trinității. Ne vom referi firește și la alte diferențe, dreptul preoților la căsătorie, folosirea azimei.
 În final vom evidenția parcursul diferit, politic și spiritual, al celor două Biserici în vremea regimurilor totalitare instaurate de URSS după Cel de al Doilea Război Mondial dar și la actualitatea eforturilor de reconciliere care se desfășoară astăzi și șansele lor de succes.
 Vă invităm așadar să fiți alături de noi ascultând o emisiune care are toate premisele de a fi extrem de interesantă.
 Realizator, Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-07/2024-07-17/pg_ist_16_july_2024_21_00_13.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-07/2024-07-17/pg_ist_16_july_2024_21_00_13.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 16 Jul 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: „Maskirovka”. Invitat, dr. Cosmin Popa, cercetător la Institutul „Nicolae Iorga” al Academiei Române</title>
      <description><![CDATA[Vom vorbi în emisiunea din această seară despre punerea în practică de către URSS, în perioada interbelică și de către Federația Rusă, astăzi, a doctrinei numită în limba rusă „maskirovka”. Ea, conform definiției din dicționar, „acoperă o paletă largă de măsuri în domeniul militar, politic sau informațional. Se folosesc metode de camuflare a acțiunilor/intențiilor, negare a acțiunilor/intențiilor și dezinformare, măsuri ce sunt executate pe timp de război cât și pe timp de pace”.
 În prima parte a emisiunii vorbim despre seducția căreia i-au căzut pradă mulți intelectuali, îndeosebi francezi, mai întâi prin evenimentele care au dus la instaurarea comunismului în Rusia și apoi prin ideologia comunistă și „succesele” URSS în construirea unei „lumi noi.”
 Între ei Romain Rolland care în 1932 a prezidat alături de Henri Barbusse Congresul Internațional de la Amsterdam împotriva războiului. André Gide, Louis Aragon şi soţia sa Elsa Triolet, Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, André Bréton, actorul Yves Montand, André Malraux. Unii naivi, alții finanțați de la Kremlin, cu toții au fost etichetați de Lenin ca fiind „idioți utili”.
 Cum au ajuns să susțină URSS ? Un răspuns ne dă biografia lui Willi Münzenberg, propagandistul cel mai influent al internaționalei comuniste. El a reușit pe parcursul unei cariere de succes prin capacitatea de a lega opoziția la fascism de URSS și doar de URSS. Apropiat de Lenin din 1921, și-a început activitatea pro sovietică colectând ajutoare din Occident pentru a ajuta Rusia bolșevică ce traversa o cumplită foamete în primii ani de comunism. A devenit deputat comunist în Reichstag în 1924 și si-a păstrat mandatul până la preluarea puterii de către Hitler în 1933. Până în 1939, deși a avut spre final unele timide opinii critice la a adresa stalinismului a lucrat ca agent al Kominternului, cu ajutorul NKVD, pentru a face propagandă cauzei comuniste în străinătate reușind să prindă în mrejele ei mari personalități ale culturii.
 Printre „inocenții” lui Münzenberg au fost Dos Pasos, Andre Malraux, Andre Gide , Berthold Brecht,Ernest Hemingway, Louis Aragon, Sinclair Lewis, Dashiell Hammett, Romain Roland.
 Le-a speculat sentimentele antifasciste, naivitatea dar a folosit și argumentul de multe ori foarte important, acela al banilor.
 Pentru istoricul Francois Furet, el a fost „marele dirijor” al orchestrei „tovarășilor de drum”, o „figură tipică a comunismului universal”. Pentru a-și atinge scopurile a fondat numeroase organizații, de pildă, Liga Mondială contra imperialismului sau Ajutorul muncitoresc internațional, a făcut diverse investiții financiare astfel încât a condus un adevărat „trust” pus în serviciul URSS dar și a propriei bunăstări devenind „milionarul roșu”.
 Mulți dintre cei fascinați de comunism sau sponsorizați de regimul sovietic și-au schimbat mai devreme sau mai târziu convingerile pe măsură ce adevărata față a comunismului devenea cunoscută și greu de cosmetizat. Între cei care au înțeles repede esența criminală a comunismului a fost Panait Istrati. A fost una dintre primele conștiințe europene ce au reușit să iasă din captivitatea iluziei, În cartea sa „Spovedanie pentru învinși”, a oferit o imagine asupra „democrației” pe care URSS dorea să o exporte în întreaga lume, totul în scopul generos de a aduce…fericirea pe pământ. Iată un citat din această carte cu totul remarcabilă : “Chiar de-ar ajunge ca la capătul viitorului “plan cincinal” să aducă fericirea întregii omeniri, eu le-aș cere totuși socoteală pentru oasele sfărâmate în mașina de fabricat fericirea, atât cât este de adevărat că fericirea omenirii nu mă interesează decât din ziua când ea încetează să mai fie criminală, începând să devină morală.”
 Partea a doua a emisiunii va fi consacrată aceleiași doctrine, „Maskirovka” utilizată astăzi de regimul de la Moscova în a prezenta războiul din Ucraina și de a submina ajutorul internațional către această țară.
 Vom porni de la un interviu acordat de înviatul nostru și apărut pe site-ul context.ro. Iată câteva fragmente : „În primul rând, ținta este să reducă nivelul de susținere a Ucrainei. Asta înseamnă nu doar să nu mai susținem Ucraina în război. Înseamnă să blochezi drumuri. Înseamnă să nu permitem exporturile și importurile. Înseamnă punerea sub semnul întrebării a ajutorului militar”. Cosmin Popa a relevat alte obiective, mai subtile: „Să semănăm confuzie în societate până când nimeni nu mai înțelege despre ce vorbim. Ca toate țările să spună că acesta este războiul lor (ruso-ucrainean), este un război al popoarelor slave înfrățite. Nu este nevoie să ne amestecăm, se vor descurca singuri. Noi suntem acum în NATO, așa că acest lucru nu prea ne privește. Iar cea de-a treia direcție este direcția vădit antiucraineană a acestei propagande.”
 Tipic pentru ipostaza contemporană a „maskirovka” este imagine pe care propaganda moscovită o dorește împărtășită de opinia publică internațională. Cităm din același interviu : „Ei nu ocupă Ucraina, ci o eliberează, o salvează. Ei nu ucid civili, ei distrug naționaliștii. Ei nu împușcă prizonieri de război. Nu îi torturează în lagăre, îi tratează și îi reeducă”
 În context vom vorbi despre felul în care regimul de la Moscova a pregătit punerea în aplicare a propagandei , inclusiv prin cooptarea prin diverse mijloace a unor contemporani „tovarăși de drum”.
 Ce putem aștepta? Avem speranța că poporul rus va oferi el însuși soluția acestui conflict ce se extinde și riscă să ne ducă spre un nou război mondial rece sau, dacă luăm în considerare amenințările ce vin aproape zilnic de la Moscova, unul atomic ?
 În memoriile sale Nadejda Mandelstam scria acum mulți ani cu referire la poporul rus : „Oare un popor care a călcat în picioare și a distrus atâtea generații obținând astfel ca omul să renunț șa gândire și să-și piardă memoria…va putea vreodată să de însănătoșească?...Țara în care au fost exterminați oamenii timp de o jumătate de secol se teme să-și amintească trecutul. La ce se poate aștepta o țară a cărei memorie este bolnavă ? Ce valorează omul dacă nu are memorie ? Gândirea uscată nu ar putea renaște decât ieșind din această boală gravă al cărei diagnostic nu a fost încă pus. Dar pentru a pune diagnosticul trebuie făcut bilanțul unei experiențe ce s-a întins pe jumătate de secol…Atâta vreme cât trecutul nu a fost înțeles, ar fi zadarnic să nutrim speranță…Trebuie vindecată amnezia. E problema numărul unu.”
 Vă invităm așadar să urmăriți o emisiune în care vom îmbia istoria cu actualitatea cea mai preocupantă. Fiți alături de noi !
 Realizator Dan Manolache.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-07/2024-07-10/pg_ist_9_july_2024_21_00_16.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-07/2024-07-10/pg_ist_9_july_2024_21_00_16.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 09 Jul 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Ștefan cel Mare, o clipă de glorie a istoriei noastre. Invitat, prof. dr. Sergiu Iosipescu</title>
      <description><![CDATA[Emisiunea din această seară se dorește a fi un omagiu adus marelui voievod Ștefan a cărui viață s-a săvârșit la 2 iulie 1504, așadar acum 520 de ani.
 Iată două consemnări ale acestui moment:
 „În anul 1504, în 2 iulie, marţi, ora 1 după răsăritul soarelui, din voia destinului, muri Ştefan, voievodul Moldovei, împovărat de lupte, bătrâneţe şi podagră. Natura îl făcuse norocos, isteţ şi viteaz. El alungase din Moldova pe regele unguresc Matia, bătut în oraşul Baia şi lovit el însuşi în trei locuri la spate. Tot el – minunată faptă – înfrânse cu o mână de oameni şi alungă cu ruşine pe sultanul Mahomed, care avea 120.000 de ostaşi. Tot el, cu arma în mână, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert, călcând învoiala prin care i-a fost asigurată de mai înainte libera ieşire a acestuia din ţară. Tot el zdrobi, mai de multe ori şi respinse pe tătarii de dincolo de Volga şi pe cei din Crâm. O, bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toţi regii învecinaţi ! O, om fericit, care te bucuraşi de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă : unii înţelepţi şi vicleni, alţii viteji şi drepţi, alţii iarăşi cu noroc împotriva duşmanilor. Tu singur le avuşi hărăzite toate laolaltă : drept-prevăzător, isteţ, biruitor al tuturor duşmanilor ! Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru”. Consemna cronicarul polonez Jan Dlugosz.
 Cronicarul Grigore Ureche, la rândul său ne transmite peste veacuri un emoționant tablou literar al despărțirii moldovenilor de marele domn : „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară şi decii preste vară au fostu ploi grele şi șovoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut. Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”.
 Domnia lui Ştefan, care a durat 47 de ani şi 3 luni, a rămas în istorie. Nu vom stărui asupra faptelor, în general bine cunoscute.
 A fost Ştefan cu adevărat mare? Da, susţine Papa Sixtus al IV-lea care, lăudându-i lupta împotriva Porţii Otomane, vorbeşte despre înţelepciune, bărbăţie, strălucire….
 A fost Ştefan cu adevărat sfânt ? Din nou da. Acelaşi Papă îl numeşte „atletul lui Hristos”. A fost el drept ? Cronicarul are îndoieli atunci când recunoaşte că „de multe ori la ospeţe, omora fără giudeţu”. Să nu privim însă faptele de demult cu exigenţa de multe ori absentă în evaluarea prezentului... Ceea ce cu siguranță a rămas peste timp este icoana sa, încă vie. Așa se face că ajutorul lui este invocat la vremuri de cumpăna aşa cum a făcut-o Mihai Eminescu:
 “Ștefane Măria Ta,
 Tu la Putna nu mai sta,
 Las’ Archimandritului
 Toată grija schitului,
 Lasă grija Sfinților
 În seama părinților,
 Clopotele să le tragă
 Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
 Doar s’a ‘ndura Dumnezeu,
 Ca sa ‘ți mântui neamul tău!
 Tu te ‘nalță din mormânt,
 Să te- aud din corn sunând
 Și Moldova adunând.
 De-i suna din corn odată,
 Ai s’aduni Moldova toată,
 De-i suna de doua ori,
 Îți vin codri ‘n ajutor,
 De-i suna a treia oară
 Toți dușmanii or sa piară”
 Vom încerca, în cele 50 de minute ale emisiunii să discutăm despre o domnie rămasă în istorie ca fiind una glorioasă și despre un domn ce și-a căpătat statutul de erou.
 Fără a intra în dispută cu mitul vom aduce în prim plan elemente importante pentru reconstituirea și înțelegerea unei epoci care de altfel i-a entuziasmat deopotrivă pe cunoscători și pe necunoscătorii vrăjiți doar de legendă.
 Vă invităm să fiți alături de noi !]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-07/2024-07-03/pg_ist_2_july_2024_21_00_16.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-07/2024-07-03/pg_ist_2_july_2024_21_00_16.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 02 Jul 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României (1880- 1920)”</title>
      <description><![CDATA[Titlul cărții despre care vom discuta în această seară reflectă de bună seamă conținutul. Maniera în care o face nu poate fi descoperită și apreciată decât după ce începi lectura. O carte de economie? Desigur. Numai că lucrarea „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României (1880- 1920)”, coordonată de acad. Mugur Isărescu și scrisă de un colectiv de cercetători de la BNR, Maria Constantinescu, Brîndușa Costache, Nadia Manea, Adriana Aloman, Elisabeta Blejan apărută la editura Curtea Veche, este mult mai mult decât atât. Este de fapt un capitol de istorie a României (1880- 1920), privit prin prisma evenimentelor la care a participat, le -a influențat sau le -a fost doar martoră una dintre cele mai importante și prestigioase instituții românești, Banca Națională.
 Pagina 448 a cărții ne oferă șansa unei sinteze ce susține afirmația anterioară. Este vorba despre un grafic. Acela al evoluției stocului de aur al BNR în perioada menționată. Aflăm, consultându-l, care a fost rezerva de aur a BNR în fiecare an, cât din acesta se afla în țară și cât în străinătate dar mai ales când și în ce proporție ea a crescut sau a scăzut. Variațiile cantității de aur aflat în tezaurul BNR coincid cu anii faști sau nefaști ai istoriei noastre și reflectă această istorie într-o adevărată „oglindă” financiară.
 În această succintă prezentare, menită doar să vă provoace să ne ascultați dar și să vă invite la lectură, vom prezenta câteva dintre reperele celor patru perioade în care autorii a structurat conținutul lucrării.
 Prima dintre ele este cuprinsă între 1880, anul înființării BNR, și 1928. Aflăm de exemplu că la începutul existenței sale, în 1881, rezerva de aur cântărea…42, 186 kg, pentru ca la sfârșitul anului următor să scadă la 31,068 kg aur fin. În câțiva ani însă ea a crescut substanțial astfel că în 1889 se ridica la 4029, 903 kg aur fin. În același capitol este detaliat efortul financiar făcut de BNR pentru susținerea participării României la Marele Război, între care garantarea cu aur a împrumuturilor externe necesare pregătirii și dotării armatei, prin cantități de aur trimise la bănci din Berlin și Londra. Aflăm desigur și despre cele aproape 100 de tone de aur încredințate unui aliat, Rusia, în 1916 și 1918, și confiscate de nou instauratul regim bolșevic cu disprețul legilor și al onoarei.
 Primii 10 ani de existență ai României Mari au fost și o mare provocare financiară. Secătuită de război, Europa își revenea cu greu. Dificultățile erau desigur mai mari pentru țările învinse dar și pentru cele care, deși învingătoare, fuseseră teatru de război sau parțial ocupate, cazul României. Banca Națională a răscumpărat monedele străine care circulau încă în provinciile alipite, a recuperat aurul depus în Germania și Marea Britanie, a cumpărat aur din minele românești, s-a opus (vom vedea de ce) exportului de metal prețios de către guvern.
 Interesantă este și istoria celei de a doua perioade analizate (1929- 1945). Ea începe în 1929 când, urmare a dificultăților economice, guvernul hotărăște să realizeze stabilizarea monetară printr-un împrumut extern în valoare de 250 milioane de dolari. Momentul nu a fost, din nefericire, bine ales pentru că la 21 octombrie s-a produs crahul Bursei de la New York și a debutat Marea Criză. Cu toate că BNR a reușit să mențină procentul prevăzut de acoperire a monedei, la 15 august 1933, România a intrat în incapacitate de plată și a suspendat achitarea datoriei publice externe. În perioada următoare Statul dar și BNR fac eforturi importante pentru redresare prim stimularea extracției prin prime acordate producătorilor, modificări ale legilor etc, etc. rezultatul a fost acela că în 1936, stocul de aur al BNR a depășit pentru prima dată 100 de tone.
 Anii premergători Celui de al Doile Război Mondial și mai ales cei de război au fost extrem de dificili. Este suficient să spunem că prin pierderea în 1940 a unei mari părți a Transilvaniei producția de aur a scăzut dramatic. Pierderea regiunii aurifere Baia bare a condus la o diminuare cu 30% a producției de aur cu 90% a celei de argint. După întrarea României în război de partea Axei, situația a devenit și mai dificilă. S-a decis mai întâi mutarea stocului de aur la Sinaia, s-a încercat apoi negocierea trimiterii lui în Elveția sau Turcia și urmare a eșecului cele 190 de tone ale tezaurului au fost puse la adăpost la Tismana în perioada 8-23 iulie 1944, printr-o operație secretă denumită „Neptun”. Câteva luni mai târziu, la 23 decembrie 1944 este dată Legea privind emiterea medaliei comemorative „Ardealul nostru” ce avea gravate chipurile regilor Mihai și Ferdinand și cel al lui Mihai Viteazul… Este vorba despre faimoșii „cocoșei” pentru deținerea cărora mulți români au ajuns în temnițele comuniste. Vom afla și care a fost intenția nemărturisită a apariției și distribuției lor.
 Perioadei comuniste îi este consacrat un important și interesant capitol. În preambulul lui este realizată o prezentare a contextului financiar internațional ce a urmat încheierii războiului. Vom menționa doar Conferința de la Bretton Woods din 1-22 iulie 1944 la care a fost statuat etalonul aur- devize. Tot de atunci datează și înființarea FMI, conceput ca mijloc de stimulare a cooperării internațională. Să menționăm că la acel acord SUA deținea 17.848 tone aur fin, două treimi din rezervele întregului Occident. Moneda americană fiind de fapt singura cu adevărat convertibilă, acesta este momentul în care începe disputa aur- dolar încheiată abia în anii ’70.
 Perioada comunistă este, pe plan intern, una în care BNR își pierde substanțial din atribuții. Devine bancă de stat, mai întâi a RPR apoi a RSR, este subordonată într-o primă fază Ministerului de Finanțe și apoi Consiliului de Miniștri, apar încă două bănci de stat, Banca Agricolă și Banca Română de Comerț Exterior. Rămâne totuși o instituție extrem de importantă și vom analiza pe parcursul acestei secțiuni a emisiunii atribuțiile sale. Cu referire la stocul său de aur vom spune doar că el a fost folosit masiv de stat pentru a menține România pe linia de plutire în anii de după război. Atât de masiv încât conducerea de la București a fost avertizată de noii lideri instalați la Kremlin după moartea lui Stalin că și-a cheltuit fără discernământ jumătate din rezerva de aur.
 Dezechilibrul balanței de plăți se menține și se accentuează după 1965 pe fondul forțării industrializării, investițiilor în domenii vădit fără viitor și politicii tot mai rupte de realitate a regimului Ceaușescu. Să menționăm doar dezvoltarea ramurilor industriale energofage în contextul scăderii producției interne de hidrocarburi și a două școli petroliere care au dus la o creștere exponențială a prețurilor. La declinul economic au contribui într-o oarecare măsură și daunele imense provocate de inundațiile din 1975 și cutremurul din 1977. În aceste condiții datoria externă a României crește între 1978 și 1981 cu 9,5 miliarde de dolari, adică cu 1000 la sută față de perioada anterioară. În aceste condiții, după ce la 7 septembrie 1985 Ceaușescu anunță intenția României de a rambursa anticipat datoria externă, patru ani mai târziu, la 12 aprilie 1989 că angajamentul a fost îndeplinit. Cu ce preț ? Acela al forțării exportului de alimente și materii prime dar și al vânzării a 80 de tone de aur din cele 118,7 aflate în 1885 în tezaurul BNR.
 Desigur vom încheia emisiune cu o prezentare a atribuțiilor și activității BNR în perioada ce a urmat căderii comunismului. Vă invităm să fiți alături de noi !
 Realizator, Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-06/2024-06-26/pg_ist_25_june_2024_21_00_26.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-06/2024-06-26/pg_ist_25_june_2024_21_00_26.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 25 Jun 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: „Istoria civilizației române moderne“ de Eugen Lovinescu, un secol de la apariție.Trecutul și actualitatea conceptului de „sincronism”. Invitat, prof. univ.dr. Constantin Aslam</title>
      <description><![CDATA[Ideea realizării acestei emisiuni a apărut ca urmare a unui proiect lansat de curând de Academia Română în parteneriat cu Banca Națională a României, Universitatea din București și Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Este vorba despre lansarea unui dialog-dezbatere la nivel național privind proiectul național-statal-cultural român în secolul 21.
 Iată și convingătoarea argumentație oferită de inițiatorii proiectului:
 „Istoria civilizației române moderne“ de Eugen Lovinescu este o lucrare fundamentală a culturii române și un reper nu doar intelectual, ci și ideologic. Publicată în 1924 (vol. 1) și 1925 (vol. 2), ea dezvoltă o teorie și o analiză ale fenomenului de sincronizare cu valorile culturale și modelele instituționale occidentale. Mai mult, în mod implicit, ea creează un cadru pentru o analiză comparativă și critică a influențelor și schimbărilor aduse de contactul cu civilizația occidentală – reacții, contrareacții, delimitări, sinteze, alternative și clivaje – oferind astfel posibilitatea dezvoltării unei perspective cuprinzătoare asupra evoluției culturale a proiectului național-statal-cultural român în secolele XIX și XX. Altfel spus, lucrarea oferă cadrul organizării, în jurul tezelor sale, a parametrilor întregii dezbateri naționale cu privire la proiectul și fenomenul național românesc, o dezbatere la care au contribuit major gânditori precum C.D. Gherea, T. Maiorescu, C. Stere, S. Zeletin, M. Manoilescu, V. Mădgearu, D. Gusti, L. Pătrășcanu etc.
 Prin acest demers, inițiativa urmărește să aducă o contribuție dublă: (a) Pe de o parte, să determine relansarea și revigorarea demersurilor de cercetare academică pentru înțelegerea istoriei și identității societății și statului românesc în lumea contemporană; (b) Pe de altă parte, proiectul își propune să contribuie direct la modul în care discursul public și dezbaterea publică în România abordează problemele majore cu care se confruntă din punct de vedere practic societatea română de azi și statul român contemporan, în noile circumstanțe istorice ale secolului 21.”
 Așadar un proiect generos, ambițios, care conține în chiar enunțul său teme de mare interes pentru definirea lumii în care trăim dar și a viitoarei societăți românești.
 In emisiunea din această seară ne propunem să conturăm profilul spiritual al marelui om de cultură Eugen Lovinescu, să-i prezentăm pe scurt biografia și să evidențiem coordonatele filozofice pe baza cărora a elaborat această lucrare de referință. O lucrare care a stârnit multe controverse, o lucrare ce se dovedește a nu-și fi pierdut actualitatea.
 Eugen Lovinescu a fost desigur o personalitate complexă. Este suficient să spunem că a fost critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist. Cu toate aceste preocupări materializate în realizări cu totul remarcabile, a fost, susțin mulți dintre contemporanii și urmașii care i-au analizat opera, un nedreptățit. Care au fost împrejurările care au avut drept consecință că acest mare intelectual cu studii strălucite, operă originală și de certă valoare, conducătorul cenaclului „Sburătorul” să nu aibă o carieră universitară - a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București ? Iată una dintre întrebările la care vom încerca răspunsuri pe parcursul emisiunii.
 Mulți îl consideră pe Eugen Lovinescu un critic comparabil ca valoare cu Titu Maiorescu. S-a și dezvoltat intelectual în spiritul junimismului aderând așadar la investigarea critică desfășurată pe baza ideilor fundamentale. L-a și cunoscut pe Maiorescu, a colaborat la „Convorbiri literare” și „Epoca” fără însă a stabili o legătură personală semnificativă. Maiorescianismul său s-a dovedit a fi unul structural.
 În lucrarea de sinteză despre care vom vorbi, Istoria civilizației române moderne, apărută în trei volume în perioada 1925 - 1925, Eugen Lovinescu se desparte de junimiști pentru că, deși pleacă de la teoria formelor fără fond o consideră că apariția acestui manifestări a tendinței către sincronism ca fiind inevitabilă și creatoare. Sintetizând analiza lui Lovinescu vom spune doar că în opinia lui popoarele mici au tendința de a se sincroniza cu cele aflate la un nivel mai înalt de cultură și civilizație și nu o pot face decât printr-un proces ce presupune două faze succesive, simularea și apoi stimularea. În acest fel el aplică ideea imitației, luată din sociologia lui Gabriel Tarde (Les lois de l’imitation), modelului românesc. Ideile acelei lucrări au provocat controverse care se extind până în zilele noastre. Acest proces de sincronizare prin imitare considerat de Eugen Lovinescu de neevitat a stârnit puternice reacții de respingere din partea junimiștilor, poporaniștilor, sămănătoriștilor sau socialiștilor și așa cum spuneam, disputele dintre conservatori și progresiști, dintre autohtoniști și moderniști, sunt prezente și astăzi. În acest context dialogul despre Proiectul național-statal-cultural român în secolul al XXI-lea, lansat de Academia Română este extrem de important și actual.
 Pe parcursul emisiunii vom urmări nu doar polemica ci și pașii concreți spre sincronizare făcuți de România în diferite perioade istorice, vom radiografia stadiul în care se află țara noastră și vom încerca să anticipăm evoluții viitoare.
 Vă invităm să fiți alături de noi.
 Realizator, Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-06/2024-06-18/pg_ist_18_june_2024_21_00_06.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-06/2024-06-18/pg_ist_18_june_2024_21_00_06.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 18 Jun 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Simpozionul de istorie și civilizație bancară „Cristian Popișteanu”</title>
      <description><![CDATA[Vom consacra emisiunea din această seară unui eveniment care are deja o impresionantă istorie. Mă refer desigur la Simpozionul de istorie și civilizație bancară „Cristian Popișteanu” care, iată, a ajuns la a XXXII-a ediție. Pe parcursul emisiunii vom vorbi despre doi dintre guvernatorii BNR, Ioan G. Bibicescu și Dimitrie Burileanu evocați de participanții la simpozion. Le vom prezenta și noi, succint activitatea dar și destinele.
 Ioan G. Bibicescu (1849- 1924), provenea dintr-o familie de moșneni din Cerneții Mehedinților, în acea vreme capitala județului. Urmează studii primare și liceale la Turnu Severin și Craiova, apoi de drept la București pe care le continuă în capitala Franței.
 După o carieră ziaristică unde îl urmează pe mentorul său C.A Rosetti se preocupă tot mai mult de problematica economică, se înscrie în PNL, sub influența aceleași personalități și ajunge în februarie 1914 viceguvernator, iar din 11 decembrie 1916, guvernator al BNR. Conduce instituția timp de 5 ani, într-una dintre cele mai dificile perioade. De menționat că s-a opus vehement transferului Tezaurului României în Rusia. După retragerea, în 1921, devine, până la sfârșitul vieții, „guvernator onorific”.
 Cea de a doua personalitate a lumii finanțelor românești omagiată la simpozionul din acest an a fost Dimitrie Burileanu, (1978, Turnu Severin - 1954, Sighet), fost guvernator al BNR în perioada cuprinsă între 1927 și 1931. Era jurist cu studii și doctorat la Paris și a urmat și o carieră politică fiind membru al Partidului Poporului, deputat de Mehedinți timp de șase legislaturi.
 Ajuns guvernator al BNR, în timpul crizei nu a acceptat prezența la BNR al unui supraveghetor al Societății Națiunilor care să monitorizeze cheltuirea banilor unui împrumut contractat de România de la Banca Franței în vremea guvernului Mironescu. Ca urmare a fost demis și înlocuit cu dr. Constantin Angelescu.
 După instaurarea regimului comunist, acuzat că a făcut parte dintr-un partid fascist a fost închis și-a sfârșit viața în sinistra închisoare de la Sighet.
 In partea a doua a emisiunii vom intra în legătură telefonică cu alți trei invitați de marcă. Vom discuta despre cartea de istorie, despre titluri, autori, lucrări premiate și desigur tematica lor. Aici ne vor fi de ajutor experiența invitatului nostru, domnul Dorin Matei, un excelent cunoscător al evoluției scrisului istoric pe parcursul a peste trei decenii dar și opiniile celor trei invitați, doamna acad. Georgeta Filitti, prof univ. dr. Adrian Silvan Ionescu și dr. Filip - Lucian Iorga.
 Vom încerca să descifrăm și preferințele publicului, perspectivele acestei literaturi speciale, tendințele pieții de carte de istorie.
 Vă invităm să fiți alături de noi.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-06/2024-06-11/pg_ist_11_june_2024_21_10_17.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-06/2024-06-11/pg_ist_11_june_2024_21_10_17.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 11 Jun 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei in nocturnă. Pagini de istorie: Despre relațiile dintre SUA și Europa de la primul Război Mondial și până astăzi. Invitat: prof. univ. dr. Liviu Țârău</title>
      <description><![CDATA[Trăim o epocă în care libertatea de exprimare, un atribut fundamental al democrației, este confundată cu libertatea de a emite păreri fără a ne obosi să căutăm argumentele prin care să le susținem. Și chiar dacă am face acest efort este uneori foarte greu să le găsim pe cele pertinente. Asta pentru că suntem bombardați cu informații, multe dintre ele părând a fi furnizate de specialiști în domeniu. De fapt mulți dintre ei nu au decât o oarecare...notorietate. Desigur ar trebui să vorbim și despre manipulare, rea credință, dorința de a epata etc.
 Este o introducere valabilă cred la orice încercare am face să descifrăm și să ne spunem opinia despre un fapt istoric.
 În această seară vom vorbi despre istoria relațiilor dintre SUA și Europa, într-o vreme în care ele sunt intens discutate pe fondul unei mai ample controverse despre rolul pe care cea mai mare putere a lumii de astăzi îl are, sau ar trebui să-l aibă în gestionarea tensiunilor grave care afectează lumea noastră. De aceea ne-am propus ca în emisiunea din această seară, al cărei invitat este un excelent cunoscător al istoriei SUA și al relațiilor transatlantice, să marcăm câteva dintre etapele lor cele mai importante.
 Vom porni de la perioada Marelui Război, a implicării SUA în conflagrație dar și în organizarea postbelică a Europei având la bază „principiul naționalităților” susținut de președintele Woodrow Wilson. Vom continua cu izolarea interbelică a Americii ce s-a încheiat odată cu implicarea în războiul antinazist. A urmat, după cum se știe, o altă perioadă dificilă în care lumea s-a împărțit în două blocuri silite, în mare parte, de pericolul unui război nuclear să coexiste, până la un punct, „pașnic” și „rece”. Lumea de astăzi asupra căreia vom stărui în finalul emisiunii, o lume ce părea după 1989 că devine o adevărată lume liberă, se dovedește a fi marcată de îngrijorătoare contradicții. Pentru rezolvarea lor unii așteaptă o nouă implicare decisivă a SUA iar ceilalți îi contestă și condamnă statutul de „hegemon”. Așadar iată pe scurt coordonatele discuției pe care vă invităm să o urmăriți.
 Vom vorbi despre relațiile SUA cu „bătrânul continent” în contextul în care peste două zile vom omagia împlinirea a opt decenii de la istorica debarcare aliată în Normandia. Am avut șansa ca acum câțiva ani să vizitez, chiar în zilele începutului de iunie plajele ce au fost martore la vitejie, moarte, speranță și lacrimi. Iată, în încheiere, ce scriam atunci:
 „Există în această lume locuri pe care Istoria le-a încărcat cu emoție. O emoție aproape palpabilă pe care o transmit celor ce le vizitează după zeci sute sau chiar mii de ani.
 Am în aceste zile șansa, dorită de multă vreme, de a mă afla într-un astfel de loc. Vizitez așadar Normandia și celebrele plaje ale debarcării din 6 iunie 1944, pe numele lor de cod „Sword”, „Juno”, „Gold”, „Omaha” și „Utah”.
 Mareea este joasă și vremea mohorâtă. Cu excepția Mării Mânecii, în aceste zile liniștită, condițiile par a fi asemănătoare celor în care acum 76 de ani s-a desfășurat „Overlord”, cea mai mare operațiune amfibie din istorie la care au participat aproximativ trei milioane de militari. Tăcerea plajelor pustii la ora înserării este tulburată doar de freamătul ritmic al valurilor care se sparg de țărm, privirea nu întâlnește decât rare păsări ale mării. Și totuși, așa cum spuneam, locurile transmit emoție... Zeci de cărți citite, între care cea a lui Cornelius Ryan „Ziua cea mai lungă”, filmele artistice sau documentare, toate îți revin în memorie și auzi parcă înfricoșătorul vuiet al bătăliei, devii aproape participant la evenimentele vechi.
 Au trecut mulți ani, puțini dintre cei care au debarcat atunci în Normandia mai sunt în viață. Și mai puțini dintre ei, o mână de oameni, mai au puterea și dorința de a revedea câmpurile de luptă. Totuși, în fiecare an curajul celor care au înfruntat formidabila rezistență germană a Zidului Atlanticului și au deschis drumul eliberării Europei nu este uitat.
 În aproape fiecare localitate normandă, cu precădere în cele de pe coastă, localnici, turiști, autorități organizează evenimente aniversare, prade ale tehnicii militare folosite la debarcare, depuneri de coroane și mai ales pelerinaje la punctele fierbinți ale bătăliilor și la cimitirele în care se odihnesc cei care și-au dat viața pentru libertate. Totul impresionează.
 Ceea ce m-a emoționat însă cel mai mult a fost faptul că oamenii de astăzi nu uită istoria și încearcă să o păstreze în inima lor, fără accente demagogice stridente ci cu naturalețe și respect…
 Aici unde mă aflu, la Courceulles- sur- Mer, un orășel aflat în vecinătatea plajei „Juno” unde au debarcat forțe canadiene dar și generalul de Gaulle, ca și la Caen, Cherbourg, Arromanches- les Bains sau alte localități aflate în apropierea plajelor de debarcare, am aflat cum se poate trăi respectând istoria și pe cei care au făurit-o.”
 Realizator, Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-06/2024-06-04/pg_ist_4_june_2024_21_10_02.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-06/2024-06-04/pg_ist_4_june_2024_21_10_02.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 04 Jun 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Despre copilărie, istorie și pasiune de…detectiv. A IV-a ediție a concursului internațional „Istoria din Casă Mea”</title>
      <description><![CDATA[Ne-am gândit că acum, în prejma zilei de 1 Iunie să vorbim despre copii, copilărie și pasiune pentru istoria „din Casa Mea”. Prilejul de a cunoaște eșecurile unor adevărați detectivi care au cercetat istoria propriei familii ne-a fost oferit de premierea câștigătorilor unui extrem de interesant concurs internațional de eseuri ajuns la a IV- a ediție, eveniment la care Radio România Cultural este partener media. Organizatorul, Asociația Culturală „Istoria din Casă în Casă”, condusă de invitata emisiunii din această seară, le-a propus participanților să devină adevărați detectivi, să caute, să interpreteze să se bucure sau să se întristeze descoperind mărturii orale, fotografice, să personalizeze obiecte care au trecut multă vreme aproape neobservate, să contureze chipurile și personajele care au marcat istoria propriei familii. Putem spune că a fost un succes. Au participat foarte mulți tineri din România și Moldova de peste Prut ale căror eseuri interesante, focalizând istoria unor familii ne oferă repere inedite pentru a înțelege trecutul unor localități și chiar al unor perioade ale istoriei recente.
 Iată doar câteva fragmente din textele celor două invitate ale emisiunii noastre care au obținut premiul întâi.
 Lucrarea domnișoarei Ilinca Lupu, elevă a Colegiului Național Horea, Cloșca și Crișan, Alba Iulia, are un titlu extrem de inspirat. Se numește „Secunde în ramă”. „Trăim într-o lume în care istoria este uitată, în care aceasta este îngropată, o lume în care oamenii nu mai readuc la viață obiecte istorice, chiar dacă au o legătură strânsă cu acestea. Fotografiile sunt primul lucru care îmi vin minte când mă gândesc la „Istoria din casa mea…Fotografiile alese de mine îmi sunt foarte dragi, fiind fotografiile strămoșilor mei, despre care am auzit doar din poveștile bunicii. Personajul principal din această poveste este draga mea bunică, Ana.”
 Iată cum se desfășura șoala și cum se relaxau bunica Ilincăi Lupu și colegele ei. „Bunica a învățat la școala nr.2 care era pe atunci în una dintre clădirile de la Universitatea „1Decembrie”. La școala aceasta erau și niște clase de liceu, dar puține. Un mod de a se distra era organizarea seratelor. Cei de la liceu organizau serate în sala festivă de la „Liceul HCC”. Fetele mai frumoase și înalte erau invitate, iar bunica a avut șansa de a participa și ea la aceste petreceri. La aceste serate se dansa, se cânta, se costumau în Scufița Roșie când organizau baluri mascate, iar când erau simple petreceri, fetele se îmbrăcau cu cea mai bună rochie pe care o aveau. Un băiat de la liceu cânta la acordeon și restul copiilor dansau. Câteodată organizau excursii și invitau fetele cele mai frumoase și înalte. Bunica a făcut liceul la Blaj și avea mulți colegi din Oltenia. Dormeau într-o cameră mare cu 40 de eleve și doar sâmbăta primeau apă caldă. Mâncarea era proastă, profesorii duri pretențioși și nota cea mai mare era 8. Aveau mult de învățat, deoarece le era predată atât materia de liceu, cât și cea de specialitate. Trebuiau să facă și practică. În fiecare an, elevii trebuiau să aducă 30 de ouă și două kilograme de fasole pentru a le putea prepara mâncarea. Când nu voiau să stea la o oră, se ascundeau în sera din grădina liceului. Liceul se plătea, dar bunica a avut bursă. Vara, când era liberă, mergea împreună cu prietenii din Alba la Mureș unde se scăldau. Câteodată mergea la „Cinematograful Victoria” din centrul orașului. Duminica, toată lumea din oraș mergea la plimbare pe Corso și pe Anticorso. Corso era locul unde sunt blocurile 280, iar Anticorso era după parc. Duminica se închidea circulația pentru a se putea plimba oamenii. În această zi cu toții se îmbrăcau elegant și petreceau timp cu familia și cu prietenii.
 Ultima fotografie este preferata mea. Bunica mi s-a părut așa de blândă, de gingașă, de fericită și de copilăroasă. Am petrecut toată ziua uitându-mă la ea. Această clipă a fost imortalizată când bunica, în vârstă de 15 ani…”
 Iată și moda anilor ’60. „În sat se circula cu căruța sau pe jos, iar la oraș erau autobuze. Îmbrăcămintea bunicii era alcătuită din uniformă, niște pantofi albi și o geacă subțire. Când vine vorba de modă, oamenii se îmbrăcau modest. Nu se prea găseau haine și trebuia să se cumpere materiale (stofă, stambă) și să fie duse la croitorie. Singurele articole vestimentare care se găseau în magazine erau paltoanele.
 Fetele purtau rochii în stil „sac”, specifice anilor ’60. Fustele erau de obicei plisate din tergal, iar cămășile din silon. În anii ’60, tinerele au început să poarte fuste scurte și rochii scurte. Rochiile erau din mătase, costumele din stofă. Tot în anii ’60 au apărut mai mulți pantofi care semanau foarte mult cu cei a lui „Mary Jane” care sunt la modă în zilele noastre; chiar și bunica avea o pereche asemănătoare. Doamnele purtau rochii cu tăieturi modeste, care le accentuau talia. Rochiile nu erau nici lungi, dar nici scurte. Bărbații purtau costum (pantalon, sacou și cămașă).”
 Am mai putea cita din acest eseu care arată o excelentă documentare a autoarei și o mare atenție pentru surprinderea și redarea detaliilor.
 Cea de a doua premiantă invitată a emisiunii noastre este domnișoara Persina Vizonie, elevă a Școlii Centrale București. Eseul său are de asemenea un titlu inspirat : „Retrăind povești de mult apuse...”
 Iată câteva fragmente. Mai întâi despre străbunic, munca pe câmp și…batoză.
 „Îmi atrage atenția o veche fotografie, cu oameni la munca câmpului, alături de o veche și neobișnuită mașinărie. Nu pot să mă abțin …vreau să aflu. Simt că este imaginea realității de atunci, că era îndeletnicirea lor zilnică. Observ grupul de oameni, fiecare cu sarcinile proprii și înțeleg că este și o organizare a întregului sat, o implicare socială, după cum sunt convinsă că acolo, printre ei este o parte a familiei mele, străbunii mei…altfel, această fotografie nu ar fi fost păstrată cu atâta atenție în album. Încep să întreb, iar mama, emoționată și cu glasul înnodat în lacrimi, purcede să depene povestea, despre satul de pe Valea Crișului Alb, cu oameni harnici și atât de legați de pământul lor.
 O perioadă neagră pentru istoria locului și a oamenilor lui a constituit-o perioada colectivizării a marcat și existența străbunicul meu matern, Filip Petru, născut în Buteni în anul 1907. La vremea respectivă, acesta era țăran fruntaș , cu 7 hectare de pământ, batoză (mașină de treierat grâul, cea care mi-a atras atenția în fotografia din album) și animale, agricultura fiind principalul mijloc de subzistență a familiei. Străbunicul meu era mecanic și câștiga existența sa și a familiei, muncind din greu, având și o meserie rară la vremea respectivă, reparând toate mașinăriile, pasionat de tehnică și abil în a improviza tot felul de unelte pentru lucra munca câmpului.
 Astfel, cu banii agonisiți își cumpărase acea batoză, o mașină greoaie și neobișnuită pentru mine. O deplasa pe teren și treiera grâul pentru oameni, fiind plătit în grâne pentru acest serviciu. Curioasă cum funcționa aceasta, am căutat informații și am fost surprinsă să aflu că s-a făcut chiar și un film care reconstituie meseria batozarilor. „Lumea se obişnuise aici ca batoza să vină la arie, un loc special desemnat pentru treierat, după seceriş şi după ce grâul s-a uscat bine în snopii aşezaţi în clăiţe... Batoza vine și acum, urnită de un tractor, și ajunge cu greu pe coama dealului. Lumea s-a adunat şi este gata de treabă. Se pune cureaua la utilaj, se reglează mecanismele... Spre deosebire de combina modernă, la batoză grâul este selectat pe trei categorii de calitate. Curge alene în saci... Cel bun este folosit pentru pâine, iar cel de slabă calitate pentru păsări și animalele din bătătură. Probabil că peste câţiva ani şi ultima batoză din Sărmaş va ajunge o venerabilă piesă de muzeu…”
 Încep să realizez cât de greu și cu câtă trudă se adunau roadele pământului și apreciez cu atât mai mult pâinea caldă, aburindă de care am parte în vizitele mele la rudele din Ardeal. Asociez gospodarii de astăzi cu străbunicul meu și continui să ascult povestea acestui destin.”
 O poveste sinceră și emoționantă despre tăvălugul istoriei care a lovit acestă familie de oameni gospodari încă de la începutul comunizării României, „ În perioada 1950-1953, țăranii ajungeau să plătească amenzi uriașe deoarece nu predau cotele. În acest context, confiscările abuzive erau la ordinea zilei. Familia mea a fost nevoită să predea autorităților mașina de cusut a străbunicii și chiar haine de bună calitate… Au fost ani de teroare, cu reprezentanți ai aparatului represiv care pătrundeau în curțile oamenilor unde se petreceau scene dramatice atunci când oamenii trebuiau să își predea animalele sau utilajele ; cu fete agățate de văcuțele lor dragi, care le erau încărcate brutal în mașini și duse; cu amintiri dureroase pentru fiecare animăluț iubit și îngrijit care dispărea sub ochii lor neputincioși.
 Pentru bunica și mătușa mea acestea erau amintirile grozave ale acelor evenimente, dar alți copii nu au fost la fel de „norocoși”- autoarea citează o mărturie consemnată în lucrarea „Țăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România (1949-1962) , autori Kligman G și Verdery K, apărută la editura Polirom. „M-au bătut şi mi-au perforat limba cu acul. Patru săptămâni nu am putut mânca, decât să beau lapte. Au zis că-mi dau bomboane, şi mi-au prins limba, şi mi-au ţinut-o cu mâna şi mi-au străpuns-o cu acul de mai multe ori. „Pui de reacţionar” „pui de chiabur” mi-au zis. Şi de câte ori m-au lovit cu picioarele !...Până azi am semnele de la bătaia pe care am încasat-o atunci.”
 Istoria familiei a fost dramatic marcată de colectivizarea forțată care a schimbat total lumea satelor. „Petru, străbunicul meu, a refuzat în continuare intrarea în colectiv și a fost ridicat de Securitate. Pentru mulți ani, familia nu a știut nimic despre soarta lui… Anii au trecut și viața nu s-a mai întors niciodată pe făgașul unei familii reunite. Despre străbunicul s-a aflat târziu că fusese ani de zile obligat să muncească în condiții grele, de subteran, într-o mină de uraniu, într-o așa numită „colonie de muncă”, din zona orașului Doctor Petru Groza (actual Ștei), ca pedeapsă pentru împotrivire la cursul istoriei. Abia la pensionare a putut să se reîntoarcă pe meleagurile natale.”
 Sunt povești emoționante pe care participanții la concursul de eseuri și prin intermediul lor, noi le aflăm despre vremuri vechi, despre bucuriile, tristețile sau dramele care au marcat viața unor familii asemene celei din care facem parte. Un motiv în plus să ascultați emisiunea noastră cu gândul la trecut, la copilărie dar și la sărbătoarea ei care va să vină la sfârșitul acestei săptămâni.
 Realizator, Dan Manolache
 Mulțumim Asociației Culturale „Istoria din Casă în Casă” pentru fotografiile pe care am avut permisiunea să le postăm.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-05/2024-05-28/pg_ist_28_may_2024_21_08_52.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-05/2024-05-28/pg_ist_28_may_2024_21_08_52.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 28 May 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: „Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul”</title>
      <description><![CDATA[În emisiunea din această seară vom discuta despre conținutul unei cărți care merită citită. Merită citită pentru conținutul său istoriografic dar mai ales pentru abordarea războiului României în Est dintr-o perspectivă cu care nu am fost prea obișnuiți până acum. Cartea are titlul „Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul”, a apărut de curând la editura Corint și îl are ca autor pe istoricul american Grant T. Harward. Invitatelor noastre, dr. Mioara Anton și dr. Alina Pavelescu li se datorează prefața, respectiv traducerea.
 Perspectiva din care autorul privește campania din Est a armatei române este, așa cum o arată chiar titlul, cea motivațională. Mai mult decât atât însă este urmărit, pe întreaga durată a participării României la războiul antisovietic, modul în care motivațiile au produs efecte și firește, care au fost aceste efecte. Tocmai această abordare ne poate revela o fațetă a războiului puțin cunoscută, poate șocantă, tratată cu discreție, ocolită sau chiar mistificată în multe dintre lucrările apărute până acum.
 Motivațiile pe care le urmărește autorul sunt naționalismul, religia, antisemitismul și anticomunismul. Desigur ele sunt prezente total sau parțial, în grade diferite de pondere și în discursul mobilizator din alte țări. Am putea spune că în accepțiunea „patriotism” motivația a dat coeziune armatelor rivale în toate conflictele secolelor XIX și XX. Religia a jucat de asemenea un rol important în motivarea armatelor încă din timpuri vechi, sintagma „Cu noi este Dumnezeu” animând de multe ori combatanți de aceeași religie. Un cuvânt și despre celelalte două motivații, antisemitismul și anticomunismul. Prezente în istorie de sute de ani sau doar din 1917, ele au fost contopite la noi în lupta împotriva iudeo- comunismului iar prin adăugarea componentei religioase și a celei naționaliste s-a ajuns la propaganda pentru „Războiul Sfânt”.
 Cartea ne înfățișează cum s-a desfășurat această propagandă și care au fost efectele ei reale mai ales în ceea ce privește „curățarea terenului” așa cum a fost numită eufemistic asasinarea sau deportarea evreilor, mai ales din nordul Bucovinei și Basarabia, din teritoriile ocupate peste Nistru și Bug, sau în tratarea prizonierilor sovietici. Faptele criminale sunt evocate începând cu Pogromul de la Iași, continuând cu lagărele din Transnistria, crimele ce au urmat ocupării Odesei și lista ar putea continua, toate cu implicarea unor unități ale armatei, ale jandarmeriei și cele mai multe din ordinul sau cu îngăduința autorităților politice și militare.
 Desigur armata României nu a fost una de criminali. În astfel de acte a fost implicată o mică parte a ei. Au fost dese cazuri în care ofițeri și soldați s-au opus unor astfel de practici ce contraziceau chiar propaganda care vorbea despre „Război Sfânt”. Faptele criminale însă rămân și cunoașterea lor ne ajută să evaluăm corect trecutul, să- l înțelegem și să încercăm să învățăm din lecțiile pe care ni la oferă.
 Iată doar un exemplu de desfășurare a ocupării unor localități în vara lui 1940 : „sosirea fiecărui eșalon dezlănțuia un nou val de atrocități în târguri și orașe. Mai întâi, soldații jefuiau bunurile, violau femeile și împușcau pe presupușii franctirori. Apoi veneau jandarmii din Serviciul Pretorial și puneau în practică un simulacru de ordine ; în vreme ce poliția militară încerca să oprească jafurile, îi aresta pe evrei și pe comuniști, aresta noi suspecți și împușca ostatici ca represalii pentru atacuri. În cele din urmă jandarmii din subordinea Ministerului de Interne preluau controlul și înființau ghetouri.”
 Pe parcursul emisiunii ne vom opri la câteva dintre capitolele importante ale cărții. Vom vorbi așadar despre ideologia Războiului Sfânt, cultură militară și politică interbelică, desfășurarea războiului și descreșterea amploare represiunii odată cu diminuarea moralului trupelor sau a ordinelor dictate de calcul politic, propagandă și disciplină, participarea femeilor și minorităților la război.
 Așa cum spuneam este o carte care merită citită. Ea ne oferă o imagine a campaniei din Est care nu se aseamănă cu cea eroică pe care am cunoscut-o din cărți sau din povestirile participanților. Asta nu înseamnă că o neagă ci doar că îi adaugă umbrele care vor fi existat și fără de care tabloul este incomplet și mincinos.
 Realizator Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-05/2024-05-21/pg_ist_21_may_2024_21_09_59.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-05/2024-05-21/pg_ist_21_may_2024_21_09_59.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 21 May 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: O sută de ani de la scoaterea în afara legii a PCdR. Invitat, prof. univ. dr. Vladimir Tismăneanu</title>
      <description><![CDATA[S-a împlinit de curând un veac de când activitatea PCdR a fost interzisă. Înființată la 8 mai 1921, această filială a Internaționalei a III-a comuniste acționa urmând neabătut directivele care veneau de la Moscova. Între ele, promovarea ideilor că România este un stat multinațional și, în consecință, aceea a autodeterminării minorităților naționale până la desprinderea de teritorii din componența statului român. Tocmai aceste teze, promovate și cu prilejul tratativelor româno-sovietice desfășurate în 1924, au condus la scoaterea sa în afara legii.
 Vă invităm să ascultați o emisiune în care este invitată o autoritate a cercetării și radiografierii ideatice a funcționării regimurilor totalitare, domnul profesor Vladimir Tismăneanu. Vom încerca să parcurgem, oprindu-ne la câteva dintre momentele definitorii, traseul comunismului din România de la înființarea partidului, în 1921, până la căderea regimului, în 1989. Vom depăși chiar acest moment și ne vom referi în finalul emisiunii la comunismul rezidual, care continuă să fie prezent și în zilele noastre și desigur, nu doar în România.
 Să conturăm mai întâi atmosfera de început prin câteva citate semnificative.
 La 1 decembrie 1918, Gheorghe Cristescu – care avea să devină primul secretar general al partidului (1921-1924) – îi scria entuziast unui prieten:
 „Tot ce este salariat își îndreaptă privirile către răsăritul Rusiei. Mântuirea o văd dărâmând societatea capitalistă; aici se prevede că atât țăranii, cât și orășenii vor face, cât de curând, lucruri care vor fi discutate în lumea internațională. Suntem împrejmuiți de revoluție și nu pot crede că vom rămâne izolați ca o insulă.”
 Exportul de revoluție era și una dintre principalele preocupări ale lui Lenin, care îi telegrafia satisfăcut lui Stalin, pe 23 iulie 1920, o depeșă în care nu uita România:
 „Situația din Comintern este excelentă. Zinoviev, Buharin și cu mine credem că ar trebui să încurajăm revoluția în Italia. Părerea mea personală este că pentru aceasta trebuie sovietizate Ungaria și, poate Cehia și România.”
 Referindu-se la aceeași perioadă, Belu Zilber ne-a lăsat însă o pitorească caracterizare a componenței PCdR:
 „Unguri și bulgari care doreau împărțirea României, muncitori care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziți de antisemitism, șomeri fără profesiune definită sau profesioniști mediocri, politicieni nerealizați și nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bolnave, copii sătui de școală.”
 Desigur că în această scurtă prezentare ne propunem doar să enumerăm, pentru a vă stârni interesul, câteva dintre coordonatele discuției pe care vă invităm să o ascultați. Vom vorbi așadar despre începuturi, despre împrejurările preluării puterii de către PCR după Cel de-al Doilea Război Mondial și evoluția acestuia în perioada stalinistă și în cea care a urmat imediat după moartea liderului de la Kremlin. Ne vom opri apoi la perioada de emancipare de la sfârșitul perioadei dejiste (1958- 1965), la comunismul național promovat de Nicolae Ceaușescu, la prăbuțirea regimului. Pe traseul dialogului vom evoca și câteva figuri de lideri comuniști, vom prezenta raporturile elitei comuniste cu societatea românească în diversele faze ale istoriei comuniste a țării.
 Un alt moment al emisiunii va accentua ideea că prăbușirea regimurilor comuniste din Europa nu a însemnat şi dispariţia tuturor urmelor existenţei lor. A rămas la noi, dar şi în multe alte locuri, un fel de comunism rezidual, așa după cum argumentează François Furet în excelenta sa lucrare Trecutul unei iluzii:
 „Universul comunist s-a autodistrus, nu mai rămân după el decât oameni care, fără să fi fost învinşi, au trecut de la o lume la alta, reconvertiţi la alt sistem, partizani ai economiei de piaţă şi ai alegerilor libere sau reciclaţi în naționalism. Din experienţa lor anterioară nu rămâne însă nicio idee… Regimurile născute în Octombrie nu lasă după ele decât ceea ce au negat.”
 „URSS părăseşte scena istoriei înainte de a fi istovit răbdarea partizanilor din afara graniţelor sale. Ea lasă mulţi orfani pe lume.”
 Vom vorbi și despre acești „orfani”, în încercarea de a înțelege de ce și cum încearcă ei şi reuşesc de multe ori să influenţeze încă istoria.
 La finalul acestei invitații de a ne fi alături, voi cita o remarcabilă caracterizare a totalitarismelor pe care o datorăm invitatului nostru:
 „Sistemul totalitar urăște memoria, se ferește de martori și mărturii, face tot posibilul pentru ștergerea frontierelor între adevăr și minciună, între obiectiv și subiectiv, între realitate și iluzie. Personalitatea trebuie degradată la statutul de masă, poporul devine populație, iar populației i se pot servi orice inepții, fără teama că cineva va fi făcut vreodată răspunzător pentru un continuu viol simbolic practicat de sistem…Partidul unic nu poate accepta adevărul, își refuză propria istorie, subvenționează o armată de funcționari supuși pentru a rescrie mereu un trecut neasumabil.”
 Va fi o emisiune despre istorie, dar și despre prezentul pe care îl putem înțelege și modela mai ușor, cunoscând și învățând din lecțiile pe care ni le oferă trecutul.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-05/2024-05-14/pg_ist_14_may_2024_21_09_44.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-05/2024-05-14/pg_ist_14_may_2024_21_09_44.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 14 May 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Credinţă şi arhitectură religioasă în spaţiul românesc. Invitat, acad. Răzvan Theodorescu</title>
      <description><![CDATA[Hristos a înviat! Să aveți parte de sănătate, bucurie, pace, speranță și lumină în suflete.
 Vă invităm să ascultaţi sau să reascultaţi în această seară o emisiune în care vom vorbi despre sentimentul religios al românilor asa cum poate fi el „văzut” frecventând sau doar contemplând monumentele de arhitectură pe care strămoşii noştri, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi temporal de zilele noastre, le-au închinat lui Dumnezeu.
 Va fi poate un îndemn de a privi cu mai multă atenţie biserici sau mănăstiri, icoane şi veşminte, de a asculta altfel cântările, de a ni-i aminti cu mai multă smerenie pe cei care nu mai sunt printre noi. Să nu uităm că orice astfel de „zăbavă” ne descoperă razele sufletelor celor vechi şi în acelaşi timp ne ajută să ne preţuim altfel pe noi înşine.
 Harta ctitoriilor religioase din spaţiul românesc este de fapt întruparea sufletului celor din care ne tragem.
 Emisiunea din această seară este și un omagiu pe care îl aducem regretatului om de cultură Răzvan Theodorescu
 Realizator Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-05/2024-05-07/pg_ist_7_may_2024_21_10_03.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-05/2024-05-07/pg_ist_7_may_2024_21_10_03.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 07 May 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Prințesele roșii. Femei și bărbați, părinți și copii în ideologia și cotidianul comunist. Invitat, profesor Universitar dr. Lavinia Betea</title>
      <description><![CDATA[În vremea copilăriei și adolescenței iar mai târziu ca tânăr inginer, am făcut parte din coloana care, la 1 mai sau 23 august defila prin fața tribunei oficiale. De sus ne priveau „tovarășii cu munci de răspundere” la „nivel județean” în vremea copilăriei buzoiene și chiar membrii „conducerii de partid și de stat în frunte cu…” la singura mea defilare bucureșteană. Afișau atitudini diferite, bucurie, condescendență, detașare sau seriozitatea unor oameni nemulțumiți că își sacrifică timpul prețios pentru o prezență obligatorie în virtutea pozițiilor înalte pe care le dețineau. Uneori ne făceau semne prietenești cu o mână, cu două, ne zâmbeau, e drept nu toți ci cei care prin poziție aveau dezlegarea să o facă.
 Noi, cei de jos, eram, o spunea propaganda, adevărații deținători ai puterii în România, clasa muncitoare, țărănimea muncitoare, pătura intelectualilor. Dintre noi se constituia Partidul care fusese „detașament de avangardă” și acum era nici mai mult nici mai puțin decât „centrul vital” al întregii națiuni. Conduceam e drept prin cei mai buni fii ai poporului care se aflau, vizibili, de două ori pe an…acolo sus. Aflam însă din când în când că un „destoinic tovarăș”, care pesemne călcase în străchini, își pierdea funcția și era trimis la „munca de jos”. Pedeapsa era așadar să fie „exilat” în mijlocul nostru al celor pe care ne proclamau adevărații deținători ai puterii. Greu de înțeles astăzi cum propaganda contrazicea atât de flagrant realitatea. Atunci însă, cu toții cunoșteam adevărul, lumea în care trăiam era împărțită între cei mulți, „noi”, și cei puțini, adică „ei”. Era desigur o segregare care nu este specifică comunismului, doar că în acea vreme era, ideologic, negată cu fermitate.
 Invitata noastră, în cartea despre care vom discuta în această emisiune, lucrare apărută la editura Corint, ne ajută să aruncăm o privire spre lumea „lor”. Este o carte despre părinții și copiii din elita roșie, despre lumea paralelă în care trăiau dar și despre felul în care ei, prinții și prințesele roșii, își priveau viața își evaluau destinul. Autoarea ajunge la concluzia că „nici măcar aceia care și-au propus să schimbe lumea, creând „oameni noi”, n-au reușit să-și modeleze urmașii direcți în sensul dorit.” Constatăm în cele mai multe cazuri că reacțiile lor erau asemănătoare cu ale noastre, că erau nemulțumiți de constrângeri asemănătoare, că aveau aceleași frustrări. De altfel, invitata noastră afirmă că dedică lucrarea „deopotrivă iubitorilor de istorie și interesaților de psihologie. Îi am în vedere pe toți aceia care se încredințează pe ei și pe ceilalți că mama ori tata, dacă nu ambii părinți le-au distrus viitorul. Dar mai ales pe părinții frustrați sau nefericiți că nu sunt ascultați, onorați sau mândri de copiii lor.”
 Nu ne propunem firește să realizăm în această scurtă prezentare o recenzie a cărții. Nici măcar nu vom rezuma subiectele pe care le vom discuta pe parcursul celor 50 de minute ale emisiunii. Vom prezenta doar câteva dintre personajele principale al lucrării și mediul în care acestea evoluau.
 Totul începe desigur de la manifestul Partidului Comunist în care Marx și Enghels vorbeau și despre revoluționarea educației afirmând, „comuniștii nu au inventat influența societății asupra educației ; ei îi schimbă doar caracterul, smulgând educația de sub influența clasei dominatoare.”
 Cum și-au educat comuniștii copiii ? Mai întâi au descoperit pentru ei și familia lor binefacerile puterii care le permiteau să aibă o altfel de viață decât restul poporului, apartamente spațioase decorate cu mobilier și obiecte de artă ale fostei elite, case de relaxare în afara Moscovei, magazine și spitale speciale, vile de vacanță, școli de elită pentru copiii lor, acces la călătorii în Occident etc.
 Autoarea se oprește la cea mai cunoscută și mediatizată biografie, cea a Svetlanei Stalina/ Alilueva, cea care a trăit parcă suspendată între două lumi nereușind să se adapteze niciodată la vreuna dintre ele, stingându-se într-un azil englez după ce constatase cu amărăciune „viața ta s-a sfârșit. Nu poți trăi propria viață. Nu poți trăi niciun fel de viață. Exiști doar cu referire la un nume.”
 Beneficiare mai întâi ale unor privilegii fără limită și apoi a unei uitări la fel de „politice” au fost la noi Lica și Tanți, fiicele lui Gheorghe Gheorghiu- Dej. Cartea cuprinde câteva zeci de pagini în care este descrisă viața de lux, aventurile, capriciile și veleitățile de actriță ale Licăi, dar și crimele pe care tatăl său le-a ordonat pentru a împiedica o căsătorie, cu doctorul Plăcințeanu, pe care o socotea nepotrivită.
 Sunt de asemenea prezentate biografiile copiilor lui Nicolae și ai Elenei Ceaușescu, cu precădere cea a Zoei deosebită prin felul de a fi, prin integrarea mai profundă în viața reală din România și nu în ultimul rând prin calități intelectuale care îi permiteau judecăți personale. Fără a reuși totuși să se elibereze total de corsetul pe care îl hărăzise familia.
 Așa cum spuneam nu intenționăm să povestim cartea și nici măcar să enumerăm toate personajele și situațiile pe care le înfățișează. Pentru asta vă invităm să ascultați emisiunea și desigur să citiți acest interesantă lucrare. Sperăm însă că v-am trezit curiozitatea.
 Realizator, Dan Manolache]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-04/2024-04-30/pg_ist_30_april_2024_21_10_12.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-04/2024-04-30/pg_ist_30_april_2024_21_10_12.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 30 Apr 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: O incursiune în dramatica istorie a romilor din spațiul românesc. Invitat, dr. Viorel Achim</title>
      <description><![CDATA[Țin minte că, în copilărie, prima referire literară la minoritatea romă mi-a fost impresionantul text al lui Vasile Alecsandri scris la despărțirea de prietenul său Vasile Porojan. Am aflat atunci că ei, țiganii, sau romii, au avut parte de un tratament discriminatoriu ce mi se părea complet nejustificat. Iată doar un fragment din scrierea lui Alecsandri : „Singura deosebire ce exista între noi doi consista într-aceea că pentru fărdelegile noastre copilărești, numai Porojan era pedepsit de către jupâneasa din casă, mama Gahița! Câte bătăi a mâncat el, sărmanul, pe socoteala mea!”
 Până atunci întâlnirile cu nomazii care treceau des prin satul nostru bucovinean îmi provocau senzații amestecate. Le invidiam aparenta libertate cu care înfruntau o lume plină de reguli și constrângeri, mă fascina portul lor colorat și nonconformist, le auzeam îndemnurile cântate de a cumpăra tigăi și ceaune sau de a ne spoi cazanele, mă neliniștea însă misterul de care viața lor era învăluită și îi făcea aproape inaccesibili…
 Timpul a trecut și istoria comunității rome din spațiul românesc mi-a apărut în toată realitatea ei dramatică. Iată unul dintre motivele pentru care vom discuta despre ea în emisiunea din această seară avându-l invitat pe cel mai bun cunoscător al istoriei romilor.
 Va fi desigur imposibil să o detaliem pe parcursul celor cinci zeci de minute ale dialogului nostru. Este cu atât mai dificil să o facem în această scurtă prezentare. De aceea am optat pentru a trece doar în revistă principalele coordonate ale unui parcurs istoric care, suntem convinși, vă va interesa.
 Vom porni de la explicarea numelui etnic folosit astăzi, romi în loc de țigani și apoi vom coborâ pe firul istoriei până în a doua jumătate a secolului al XIV- lea când a fost consemnată prezența lor la nord de Dunăre. Documente statistice consemnează începând cu prima parte a secolului al XVIII-lea prezența unei însemnate populații rome în Țările Române. Câteva explicații pertinente ce apar în lucrările invitatului nostru ar fi „faptul că de pe la 1800 şi până astăzi România este locul de unde au plecat mai multe valuri de migraţie a romilor: în epoca robiei, în epoca dezrobirii, pe la 1900, după 1990. Deja la 1900 marea majoritate a romilor din Europa aparţin aşa-numitului grup dialectal „Vlah”, care înseamnă romi plecaţi din România, a căror limbă (dialect al limbii romani) conţine cuvinte româneşti. Unele grupuri de romi din Vest, plecaţi din România la 1800 sau 1900, au ca limbă maternă româna.
 În ce priveşte situaţia de azi: Se pare că unele ţări au un număr mai mare de romi decât România. Ca procent al romilor în populaţia totală, la fel, sunt ţări unde romii sunt mai bine reprezentaţi decât în România.
 Cum se explică numărul relativ mare al romilor în ţările române/România:
 1)Timp de secole ţările române au fost locuri de refugiu pentru populaţii care o duceau greu, sufereau persecuţii sau o duceau greu în Peninsula Balcanică.
 2)Ţările române au fost până în sec. XIX slab populate, era nevoie de braţe de muncă, străinii care aveau un meşteşug erau primiţi. Economia ţării avea nevoie de ţigani (meşteşugari sau nu).
 3)Probabil şi toleranţa mai mare din România, unde în epocile vechi nu au existat persecuţii şi politici genocidare la adresa ţiganilor cum au fost în Vest.”
 Vom vorbi apoi despre perioada în care țiganii erau robi dar și despre abolirea ei care s-a produs în 1786 în Transilvania, în vremea lui Iosif al II-lea, în 1855 în Moldova și un an mai târziu în Țara Românească de către domnitorul Barbu Știrbei.
 Dezrobirea însă nu a fost urmată de un proces eficient de emancipare astfel încât problema romilor, multă vreme ignorată, a marcat cu toate eforturile făcute în anii ’30, și marchează încă istoria dar și prezentul.
 Vom stărui pe parcursul emisiunii asupra celei mai mari tragedii pe care a suferit-o minoritatea romă în vremea guvernării Antonescu, deportările în Transnistria. Fiind un subiect mai puțin cunoscut vom cita câteva fragmente edificatoare din capitolul pe care i l-a consacrat Raportul Elie Wiesel.
 „Înainte de regimul Antonescu, în România nu a existat o politicã fațã de romi. La nivelul factorilor politici, romii nu erau vãzuți ca o problemã. Chiar dacã erau recenzați ca etnie aparte, cu o limbã proprie, ei erau tratați mai mult ca o categorie socialã.
 La recensãmântul populației din 1930, s-au declarat țigani 262 501 persoane, adicã 1,5% din populatia României. Dintre acestea, 221 726 (84,5% din total) trăiau în sate, iar 40 775 (15,5%) în orașe.
 Țiganii erau, în genere, marginalii satelor și orașelor.
 În cursul transformãrilor economice din epocã, mai ales prin reforma agrarã din 1920, mulți dintre ei au dobândit un statut social apropiat de cel al țãranilor români. Aceasta a favorizat integrarea lor în comunitatea sãtească, un proces care, de fapt, începuse de mult, o datã cu sedentarizarea. Mai mult, dezvoltarea socialã și economicã a dus la apariția unei elite rome de tip nou, reprezentatã de artiști, comercianti, intelectuali, care s-au implicat în problemele comunitãții și care au creat organizații ale romilor. Cea mai importantă a fost Uniunea Generalã a Romilor din România, fondatã în 1933, care a continuat sã funcționeze, formal, și în timpul rãzboiului.
 Mãsura deportãrii romilor în Transnistria a fost luatã personal de Ion Antonescu, așa cum a și declarat acesta la procesul din 1946.
 Amintim cã nici unul dintre ordinele lui Antonescu privitoare la romi nu poartã semnãtura lui și nici nu au fost publicate în Monitorul Oficial sau în altã parte. Ele au fost date verbal miniștrilor și transmise spre executare Inspectoratului General al Jandarmeriei. Faptul cã Antonescu a urmãrit îndeaproape modul în care erau executate aceste ordine sugereazã cã politica faþã de romi aplicatã în România în anii rãzboiului a fost creația lui.
 Ideea deportãrii romilor în Transnistria nu a existat de la începutul guvernãrii Antonescu. Atunci când a fost pusã pentru prima datã problema luãrii unor măsuri împotriva romilor, în februarie 1941, nu putea fi vorba de Transnistria. În ședința Consiliului de Miniștri din 7 februarie 1941, când a cerut scoaterea romilor din București, Ion Antonescu a vorbit despre așezarea acestora în sate compacte din Bărăgan; el avea în vedere construirea în acest scop a trei-patru sate, cu câte 5-6 000 de familii fiecare.
 Abia dupã ce România a dobândit Transnistria, a apãrut posibilitatea deportãrii romilor în acest ținut din afara granițelor.
 Decizia de a-i evacua pe romi dincolo de Nistru a fost luatã personal de Antonescu, în mai 1942. Când s-a efectuat recensãmântul romilor-problemă (25 mai 1942), soarta acestor oameni fusese deja hotărâtă de Conducãtorul statului. La 22 mai 1942, Președinția Consiliului de Miniștri a transmis Ministerului Afacerilor Interne dispozițiile mareșalului Antonescu referitoare la deportarea în Transnistria a unor categorii de romi…Era vorba de nomazi, iar în cazul romilor sedentari, de condamnări, furt și lipsa mijloacelor de existențã…Dintr-un total de 208 700 de persoane, cât estima Institutului Central de Statisticã a populația romã din România în hotarele din 1942, au fost recenzate, în mai 1942, aproape 41 000 de persoane, deci aproximativ 20% din total. Dintre acestea, vom vedea cã au fost deportate în Transnistria ceva mai mult de 25 000 de persoane (adică aproximativ 12% din numãrul total al romilor). Romii au fost așezați la hotarul sau în vatra unor sate situate în partea de rãsãrit a Transnistriei, pe malul Bugului, care țineau de județele Golta, Oceacov, Berezovca și Balta. Inițial, cei mai mulți dintre romii nomazi au fost plasați în județul Golta, iar romii stabili au fost plasați, aproape toți, în județul Oceacov.”
 Care erau condițiile în care trăiau romii deportați ? Iată un fragment din nota informativã, datatã 5 decembrie 1942, întocmită de un agent al Siguranței, ilustrativã pentru mai toate coloniile de romi din acel moment: „Pe timpul cât au stat în cazãrmile de la Alexandru dar [Aleksandrodar], țiganii au trãit într-o mizerie de nedescris. Erau alimentați insuficient. Li se dãdeau 400 gr pâine pentru cei capabili a munci și câte 200 gr pentru bãtrâni și copii. Li se mai dãdea puțini cartofi și foarte rar pește sãrat și aceste în cantitãți extrem de mici. Din cauza proastei alimentãri, unii țigani, aceasta o formeazã majoritatea, au slãbit într-atât cã au ajuns numai schelete. Zilnic mureau, mai ales în ultimul timp, câte 10-15 țigani. Erau plini de paraziți. Vizita medicalã nu li se fãcea deloc, iar medicamente nu aveau. Sunt goi, fãrã haine pe ei, iar rufãria și îmbrãcãmintea le lipsește, de asemenea, completamente.”
 Numãrul romilor morți în Transnistria nu este cunoscut cu exactitate. La 15 martie 1944, când se pregãtea evacuarea în țarã a cetãțenilor români fãrã deosebire de origine, Subinspectoratul General de Jandarmi Odessa a raportat cã avea în cuprinderea sa 12 083 de romi.
 Aceastã cifrã îi desemneazã pe romii care au supraviețuit deportãrii. Lor trebuie sã li se adauge romii care au scăpat din Transnistria înainte de data menționatã. Este vorba de persoanele care au fost repatriate, în diferite momente, precum și de cei care au părăsit ilegal Transnistria, fãrã a mai fi trimiși înapoi în locurile de deportare. În cele douã categorii au intrat aproximativ 2 000 de persoane, ceea ce ridicã numãrul supraviețuitorilor la aproximativ 14 000. Aceasta înseamnă cã din cei peste 25 000 de romi deportați, circa 11 000 au murit în locurile de deportare și doar aproximativ 14 000 au supraviețuit Transnistriei.”
 Din același raport cităm și o referire la reacția românilor față de această barbarie, „Deportarea romilor- se spune în documentul menționat- nu s-a bucurat de suportul populației românești și au existat proteste din toate mediile. O categorie de proteste a venit din partea elitei politice sau culturale.
 Astfel, la 16 septembrie 1942, când deportãrile erau în curs, președintele Partidului Național-Liberal, Constantin I.C. Brãtianu, i-a trimis mareșalului Ion Antonescu o scrisoare de protest, în care invoca argumente de naturã umanitarã și moralã, caracterizând deportarea romilor drept un act nejustificat și crud, care ne va duce cu câteva secole înapoi din istoria omenirii.”
 Vom încheia emisiunea cu abordarea politicii regimului comunist din România față de situația minorității rome și cu referiri la realitățile de astăzi când, din păcate, pașii înainte par a fi încă lipsiți de eficiență nu doar la noi ci în întreg spațiul european.
 Vă invităm așadar să urmăriți o emisiune specială cu un subiect asupra căruia ar trebui poate să zăbovim fiecare dintre noi.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-04/2024-04-23/pg_ist_23_april_2024_21_10_39.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-04/2024-04-23/pg_ist_23_april_2024_21_10_39.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 23 Apr 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: O privire asupra „veacului fanariot”. Invitat, acad. Georgeta Filitti</title>
      <description><![CDATA[Descriind friza bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Căușeni, reputatul istoric Tudor Dinu, sintetizează astfel statutul domnilor fanarioți: „Cei cinci principi dar și cele două doamne- pictate într-o remarcabilă frescă a bisericii - apar purtând coroane grele de aur, reminiscență a unei de mult pierdute și regretate suveranități, în condițiile în care, în ierarhia otomană, domnii principatelor erau asimilați abia unor pașale cu două tuiuri și datorau deplină supunere nu doar padișahului, ci și hanului tătar or pașalei de la Hotin, deținători a trei tuiuri, cărora se cuvine, în cazul unei întâlniri, să le sărute scara șeii și piciorul.”
 Am citat din lucrarea „Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei. Autorul subliniază că acest omagiu adus de cei cincisprezece boieri ctitori ai bisericii, domnilor veniți din Fanar, începând cu Nicolae Mavrocordat, primul dintre principii greci, este și un gest de atașament față de Principatul Moldovei, la mai bine de două veacuri de la ruperea acestei zone di trupul Moldovei la 1538, și alipirea ei la raiaua Tighinei.
 Vă invităm ca în emisiunea din această seară să „vizităm” din nou veacul fanariot. Desigur nu în scopul de a-l „judeca” ci pentru a-i cunoaște mai bine istoria și a-l înțelege mai corect.
 Desigur, în context vom evoca și decăderea morală descrisă astfel de P.P. Panaitescu în a sa Istorie a Românilor: „Într-o vreme de umilință, când toate erau de vânzare și corupția era singura armă cu care puteai obține onoruri și bani, au dispărut vechile caractere dintr-o bucată ale strămoșilor noștri. Această decădere morală a lăsat urme adânci în țările noastre chiar după epoca fanariotă și astăzi încă oamenii cu curaj și cu intenții bune mai au de luptat pentru înlăturarea ei.”
 Să fi fost însă epoca fanariotă doar atât ? Un secol întunecat ? Să recunoaștem că ar fi convenabil pentru mulți dintre noi să găsim originea corupției, alterării caracterelor, a umilinței, metehne de care ne plângem și astăzi ca fiind moștenirea unei epoci vechi și mai ales ca ele să fie „produse de import” care au afectat sănătoasa fibră românească.
 Nu vom încerca, desigur, în această scurtă prezentare să radiografiem secolul fanariot. Dorim doar să vă stârnim curiozitatea de a descoperi sau redescoperi, o epocă care, ca multe altele, are umbrele dar și luminile ei. Vom vorbi așadar despre familiile domnitorilor fanarioți și despre cartierul constantinopolitan din care veneau, despre cedările teritoriale produse în vremea domniei lor în Țările Române, despre faptul că pe teritoriul lor s-au purtat 7 războaie și a fost ocupat de armate ale țărilor beligerante timp de 25 de ani între 1717 și 1829, despre situația economică a Moldovei și a Țării Românești inclusiv despre celebrele biruri care îi împovărau pe locuitorii lor.
 Trebuie însă să ne oprim și asupra unor progrese însemnate care s-au petrecut în aceeași epocă. Astfel su influența ideilor iluministe mulși domnitori au căutat să introducă reforme sociale și administrative modernizatoare menite să întărească puterea centrală și să introducă ordine în administrație. Din acest punct de vedere unul dintre domnitorii care s-a evidențiat a fost Constantin Mavrocordat, cel carea a avut 10 domnii, 6 în Țara Românească și 4 în Moldova. În perioada 1740- 1779 el a introdus o serie de reforme iluministe pe care, fără modestie, le-a numit Constituție și le-a publicat în Mercure de France.
 Vom vorbi despre ele menționând cu deosebire una extrem de importantă, desființarea șerbiei de către Constantin Mavrocordat cel care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia și în 1749 în Moldova.
 Ne vom referi și la codurile moderne pentru acea epocă realizate de Ipsilanti (Pravilniceasca condică), Scarlat Callimachi,„Codul Callimachi”, sau Ioan Caragea cu a sa „Legiuire”. Prevederile lor, inspirate de codul civil austriac și codul lui Napoleon au rămas în vigoare până în 1865.
 La rândul său, Alexandru Ipsilanti a încercat să reformeze legislația și să introducă salarizarea funcționarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreținerea administratorilor – greci sau pământeni – în condițiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deții o funcție oarecare decât să ai moșii). Introducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca condică, a fost primită cu rezistență îndârjită de boieri.
 Vom încheia această invitație la „vizitarea” veacului fanariot spunând că, așa cum se întâmplă întotdeauna atunci când interpretarea istorie se face cu scopul de a aduce argumente pentru justificări politice, adevărurile trecutului sunt spuse, în cel mai bun caz, pe jumătate.... Este firește și cazul referitor la „secolul întunecat”, privit astfel, din rațiuni diferite, de istoriografia secolelor XVIII și XIX, dar și de cea din vremea comunismului. Vom detalia desigur în emisiunea pe care v-o propunem în această seară.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-04/2024-04-16/pg_ist_16_april_2024_21_09_45.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-04/2024-04-16/pg_ist_16_april_2024_21_09_45.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 16 Apr 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Pagini de Istorie - Primăvara anului 1944, război pe teritoriul României</title>
      <description><![CDATA[În cadrul emisiunii Pagini de Istorie, pe parcursul acestui an vom programa mai multe ediții în care vom analiza evenimente petrecute cu opt decenii în urmă, adică în 1944. Vom vorbi despre momentul 23 august, despre semnarea armistițiului de la 12 septembrie, despre eliberarea întregului teritoriu al Transilvaniei pe 25 octombrie, chiar de ziua regelui Mihai. Vom analiza și contextul internațional în care se produceau aceste evenimente, dar și evoluția procesului de comunizare a României, declanșat atunci de URSS.
 În această primă emisiune ne vom opri la primăvara anului 1944, când operațiuni de război au început să se desfășoare pe teritoriul țării noastre. Două sunt evenimentele asupra cărora vom stărui. Primul dintre ele, declarația din 2 aprilie (când trupele sovietice au depășit frontiera cu România, rezultată din anexiunea de la 28 iunie 1940).
 Atunci, V. M. Molotov anunța propagandistic că URSS „nu urmărește scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul României sau de a schimba ordinea socială”, intrarea Armatei Roșii pe teritoriul țării noastre „fiind dictată doar de necesități de război și de faptul că trupele inamice continuă rezistența”. Ca multe altele, o declarație care nu avea nimic de-a face cu adevăratele intenții ale lui Stalin.
 Cel de-al doilea eveniment este masivul bombardament american asupra Bucureștiului, produs pe 4 aprilie și soldat cu 2942 de morți și 2126 de răniți. În acea zi, 220 de bombardiere B-17 „Fortărețe zburătoare” și 93 bombardiere B-24 „Liberator”, au aruncat asupra capitalei peste 860 de tone de bombe.
 Raidurile americane de bombardament au continuat până la 19 august, vizând în special zona petroliferă Ploieși, dar și gări și întreprinderi industriale din Brașov, Giurgiu, Turnu Severin etc. Efectul a fost că producția de petrol a României, vitală pentru funcționarea mașinii naziste de război, s-a redus drastic, de la 385 000 tone în luna martie la 63 000 tone în iulie.
 Desigur că în această succintă prezentare a emisiunii, pe care vă invităm să o ascultați, nu vom schița decât câteva coordonate ale dialogului cu domnul profesor Petre Otu. Referindu-ne la starea de război a României cu Marea Britanie și SUA, trebuie să menționăm că Marea Britanie a declarat război României pe 6 decembrie 1941, după un avertisment transmis pe 28 noiembrie, avertisment prin care cerea ca armata română să înceteze ostilitățile împotriva URSS. La acel moment, trupele noastre depășiseră frontiera cu URSS stabilită după Marele Război. Încetarea ostilităților fusese cerută și de opoziția din România printr-o scrisoare adresată generalului Ion Antonescu de Iuliu Maniu, încă la 18 iulie 1941.
 Iată două dintre argumentele sale „Nu e admisibil să ne prezentăm ca agresori față de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina și Basarabia, în tovărășie de arme cu Ungaria și cu Axa care ne-a rupt printr-un act neratificat de nimeni, o parte importantă a țării noastre”, iar al doilea „Ar fi prea pretențios să credem că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puțin pretențios să proclamăm noi, România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizația ei internă de stat și socială”.
 În ce privește starea de beligeranță dintre România și SUA, ea a fost urmarea declarației de război a României remisă, la presiunile Germaniei și Italiei, guvernului american pe 12 decembrie 1941, la 5 zile după atacul japonez de la Pearl Harbour, o declarație ignorată multă vreme de americani.
 Preluând retorica ironică a liderilor Celui de al Treilea Reich, Antonescu afirma, cu referire la potențialul militar combativ al SUA, „Cu dolari nu se poate construi o armată”, iar tot în aceeași perioadă, adresându-se confidențial ziariștilor, făcea o declarație greu de interpretat în cheie politică: „Eu sunt aliatul Reich-ului împotriva Rusiei, dar sunt neutru între Marea Britanie și Germania. Sunt pentru americani contra japonezilor.”
 Cele două evenimente din luna aprilie 1944, asupra cărora ne vom concentra pe parcursul emisiunii, vor fi desigur analizate în contextul intern, dar mai ales extern al perioadei de început al anului menționat. Să spunem doar că la 26 ianuarie 1944, Înaltul Comandament german începe elaborarea planului „Margarethe II” ce avea ca scop împiedicarea oricărei tentative româneși de a se rupe de Reich, un plan suspendat de Hitler după întrevedea pe care a avut-o cu mareșalul Antonescu la Klessheim (26-27 februarie”, întâlnire pe parcursul căreia Fuhrerul s-a convins de fidelitatea Conducătorului). Tot în aceeași perioadă, încep la Cairo convorbiri prin care emisarul opoziției democratice românești explora condițiile în care anglo-americanii ar fi acceptat ieșirea României din război. Convorbiri exploratorii au continuat să se desfășoare și la Stockholm (în paralel, putere, opoziție), de data aceasta cu partea sovietică, reluate pe 12 aprilie.
 Putem concluziona că primele 4 luni ale anului 1944 ne revelează o paletă largă și interesantă de evenimente cu repercusiuni însemnate asupra lunilor și anilor ce vor urma.
 Vă invităm să fiți alături de noi, de la ora 21:10.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-04/2024-04-09/pg_ist_9_april_2024_21_08_46.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-04/2024-04-09/pg_ist_9_april_2024_21_08_46.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 09 Apr 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: NATO, trei sferturi de veac de existență. Istorie și actualitate</title>
      <description><![CDATA[Vom vorbi în emisiunea din această seară, alături de prof. univ. dr. Dragoș Petrescu, despre istoria și contemporaneitatea unei organizații - NATO, al cărei rol devine din ce în ce mai important în noul context politic și militar al lumii de astăzi. Se vor împlini, pe 4 aprilie, trei sferuri de veac de la înființarea ei, iar cu câteva zile în urmă am aniversat două decenii de când România a aderat la Pactul Nord-Atlantic.
 Începuturile ideii de coalizare militară occidentală ca instrument de apărare colectivă împotriva amenințării URSS și protejării noii ordini mondiale ce se dorea instaurată după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, au apărut de îndată ce liderii marilor puteri din regiunea euro-atlantică și-au dat seama că o colaborare cu URSS, în sensul pe care o preconizau în vremea războiului, este practic imposibilă.
 „De la Stettin în Marea Baltică, până la Trieste în Adriatica, o cortină de fier a coborât pe tot continentul. În spatele ei au rămas toate capitalele din vechile state ale Europei Centrale și de Est: Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București”, constată Winston Churchill în celebrul său discurs ținut la Fulton, pe 5 martie 1946.
 Un alt moment al „căderii măștilor” a fost probabil și cel în care, la presiunea URSS, toate țările aflate dincolo de „cortină” au respins Planul Marshall, inițiat în 1947. În final, în perioada 1948-1951, deși fusese conceput pentru a ajuta redresarea economică a tuturor țărilor europene, doar 16 state din vestul continentului au beneficiat de acest ajutor american.
 O alianță postbelică efectivă s-a realizat la 4 martie 1947, când printr-un tratat, „Pactul de la Dunkerque”, Franța și Marea Britanie se angajau să-și acorde ajutor militar în cazul unui conflict cu Germania. Câteva zile mai târziu, el este lărgit prin aderarea Belgiei, Olandei și Luxemburgului, iar din 1948 își schimbă numele devenind „Pactul de la Bruxelles”.
 Trebuie să menționăm și două evenimente cu semnificații politice produse în aceeași perioadă la ordinul Kremlinului, înființarea Cominformului - urmașul Cominternului și crearea, la 25 ianuarie 1949, a CAER, organizația economică a țărilor aflate în orbita sovietică.
 „Pactul Atlanticului de Nord” s-a creat efectiv la 4 aprilie 1949, la Washington. Membrii fondatori au fost SUA, Canada, Marea Britanie, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Danemarca, Portugalia și Irlanda. Până la sfârșitul „războiului rece” au mai aderat Grecia și Turcia, în 1952, RFG, în 1955, și Spania în 1982. După destrămarea URSS, alianța s-a extins, România a aderat la 29 martie 2004, astfel că astăzi alianța cuprinde 32 de state, între care ultimele Finlanda și Suedia au aderat prima în 2023, iar a doua chiar în 2024.
 Pe parcursul emisiunii vom vorbi despre proiectul inițial al NATO, despre rolul pe care l-a avut în perioada existenței celor două blocuri militare, despre accentuarea dimensiunii sale politice după căderea URSS. Vom consacra desigur o bună parte a emisiunii rolului pe care NATO este chemat să-l joace în zilele noastre, ținând cont de noile amenințări la adresa păcii și securității mondiale. În context, vom vorbi firește și despre importanța României ca membru al alianței.
 Vă invităm așadar la o nouă emisiune în care vom îmbina evocarea trecutului cu analiza realităților lumii în care trăim.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-04/2024-04-02/pg_ist_2_april_2024_21_10_00.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-04/2024-04-02/pg_ist_2_april_2024_21_10_00.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 02 Apr 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: Tezaurul Băncii Naționale a României de la Moscova – un drept de creanță mai vechi de un secol</title>
      <description><![CDATA[Pagina de istorie vă invită să urmăriți în această seară o emisiune specială, cu invitații: dr. Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului BNR, Eugen Tomac, europarlamentar, dr. Brândușa Costache, șefa serviciului arhivă, bibliotecă și diseminare publicații al BNR și dr. Nadia Manea, expert principal, BNR. Specială prin conținut, dar mai ales prin actualizarea europeană a afirmării unui drept care, de peste un secol, ne este refuzat de Rusia bolșevică, URSS, în vremuri mai vechi, și de Federația Rusă în zilele noastre, retrocedarea tezaurului României „pus la adăpost” la Moscova în anii 1916 și 1917.
 Să ne reamintim că la 13 ianuarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului a adoptat o hotărâre ce prevedea că „toate relațiile diplomatice cu România sunt rupte și de asemenea că „Fondul de aur al României care este deținut la Moscova este intangibil pentru oligarhia română. Consiliul Comisarilor ia asupra sa toată răspunderea pentru conservarea acestui fond și remiterea acestuia în mâinile poporului român”.
 Din acest text se desprind cu claritate trei conclzii.
 Prima este confiscarea abuzivă de către Rusia bolșevică a unor bunuri ce aparțineau patrimoniului românesc.
 A doua concluzie este că statul sovietic se recunoștea implicit urmașul celui țarist devreme ce „Consiliul Comisarilor ia asupra sa toată răspunderea pentru conservarea acestui fond”. O recunoaștere ce purta între altele semnătura lui Lenin.
 A treia concluzie este că noua putere de la Kremlin afirma că va proceda la „remiterea acestuia în mâinile poporului român”, e drept nu „oligarhiei române”. Constatăm însă că în peste un secol „măinile poporul român” nu au fost socotit niciodată demne de a primi înapoi bunurile de inestimabilă valoare trimise cu bună credință în Rusia aliată pentru a le feri de război.
 Este vorba despre restituirea celor 91,5 tone de aur aparținând BNR și a tezaurui cultural din care doar o mică parte a făcut obiectul a două restituiri în 1935 și 1956.
 Actualitatea emisiunii este dată de evenimentele care de curând s-au desfășurat la Bruxelles șu Strasbourg.
 În ziua de 5 martie la Palatul Parlamentului European a fost vernisată expoziția organizată de Banca Naționala a României în colaborare cu europarlamentarul Eugen Tomac, intitulată „Tezaurul Băncii Naționale a României de la Moscova – un drept de creanță mai vechi de un secol”.
 Expoziția a prezentat, sub forma unor panouri, istoricul rezervei de aur a BNR evacuată la Moscova in decembrie 1916, cu toate documentele care garantau proprietatea Bancii asupra aurului și faptul că avea dreptul să îl recapete oricând dorea.
 Pentru prima oara, europarlamentarii au putut vedea documentele originale ale predării aurului la Moscova, semnate de partea româna și de partea rusă, care atesta cantitatea exactă și numărul de monete și lingouri de aur ajunse la Moscova, cât și documente din arhivele ruse care atestă ce s-a intamplat cu aurul BNR după ce a fost confiscat de bolșevici, faptul ca nu a fost folosit pentru plata despagubirilor impuse Rusiei prin Pacea de la Brest-Litovsk sau că ar fi fost capturat de alb-gardiști ori de voluntarii cehoslovaci in Siberia.
 Expoziția face parte din noua abordare anunțată de guvernatorul Mugur Isărescu în noiembrie anul trecut, prin care BNR își propune să prezinte opiniei publice si instituțiilor UE faptul că are un titlu de creanță perfect valabil si exigibil asupra Federatiei Ruse pentru acest aur.
 BNR a susținut inițiativa europarlamentarului Eugen Tomac de a trece prin Parlamentul European o rezoluție prin care se cere Comisiei Europene să includă pe agenda relațiilor bilaterale cu Federația Rusă problema recuperarii rezervei de aur a BNR. În acest sens, BNR a suportat costurile de traducere si tiparire in limba engleza a volumelor : „The Romanian National Bank Treasure taken to Moscow and never returned ”– „Tezaurul Băncii Naționale a României confiscat de Moscova și niciodată returnat” (autor Cristian Păunescu) şi Romania’s Treasury and its Destiny. Arguments from the Russian Archives -„Destinul tezaurului României. Argumente din arhivele ruse” (autor Ilie Schipor), care au fost distribuite tuturor europarlamentarilor.
 Rezoluția, votată cu largă majoritate de voturi pe data de 14 martie 2024, este primul document oficial european prin care solicităm Rusiei în mod explicit returnarea Tezaurului sechestrat ilegal. Povestea Tezaurului României sechestrat la Moscova este acum cunoscută în toată Europa.
 Elisa Ferreira, comisar european pentru Coeziune și Reforme, a spus-o foarte clar în dezbaterea din 14 martie a Parlamentul de la Strasbourg: „𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧ă 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐠ă𝐭𝐢𝐭ă 𝐬ă 𝐬𝐩𝐫𝐢𝐣𝐢𝐧𝐞 𝐑𝐨𝐦â𝐧𝐢𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐨𝐛ț𝐢𝐧𝐞 𝐫𝐞𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐠𝐫𝐚𝐥𝐚ă 𝐚 𝐓𝐞𝐳𝐚𝐮𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐬ău 𝐧𝐚ți𝐨𝐧𝐚𝐥.”
 În textul documentului adoptat se precizează că demersul României de recuperare a tezaurului este perfect valabil din punct de vedere jurudic și argumentează afirmând că „rezervele de aur ale unui stat servesc ca un activ financiar crucial, oferind stabilitate monedei sale și întărind încrederea în puterea economică a națiunii”. În aceeași rezoluție se menționează cu claritate că „obiectele culturale însușite ilegal trebuie returnate, indiferent dacă au fost relocate în Uniunea Europeană sau exportate într-un stat din afara UE” și susține că „repatrierea tezaurului naţional românesc rămâne un caz special care impune o soluție specifică”, adică „un răspuns european personalizat”.
 Pe parcursul emisiunii vom intra în legătură cu domnul Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului BNR și autor al unei lucrări de referință privind tezaurul și vom aborda noua politică inițiată de BNR privind internaționalizarea acestui diferend în care dreptatea României este absolut evidentă, despre rezultatele colaborării BNR cu comisia de istorici româno-rusă, înființată cu mulți ani în urmă având numai reuniuni sporadice și fără eficiență. Vom vorbi și despre reacțiile pe care demersul românesc le-a provocat și despre așteptările previzibile în ce decurg după adoptarea acestui document de către Parlementul European.
 În discuția pe care o vom avea cu domnul Euge Tomac, europarlamentar, de formație istoric, vom afla cum a apărut ideea acestui demers, cum a decurs colaborarea cu BNR, dar și care ar fi pașii de urmat în vederea finalizării retrocedării tezaurului românesc.
 Vom dedica o parte importantă a emisiunii discuției cu cele două invitate de la BNR, doamnele dr. Brândușa Costache și dr. Nadia Manea, prezentării istoriei adevărate a acestui furt petrecut cu mai bine de un secol în urmă și demontării cu argumente istorice a pretextelor învocate de partea rusă, în vremuri mai vechi sau mai noi, pentru a justifica refuzul returnării către România a unui patrimoniu financiar și cultural de inestimabilă valoare.
 Realizator: Dan Manolache.
 Vă invităm așadar să ascultați o emisiune care are toate atuurile pentru a fi interesantă.
 Fotografiile postate ne-au fost puse la dispoziție de serviciul mas-media al BNR.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-03/2024-03-26/pg_ist_26_march_2024_21_09_59.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-03/2024-03-26/pg_ist_26_march_2024_21_09_59.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 26 Mar 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: România-Turcia, relații diplomatice (1938-1944)</title>
      <description><![CDATA[Vom vorbi în această seară despre conținutul unui volum de documente apărute la editura Cavallioti, într-o ediție semnată de istoricul și diplomatul Dumitru Preda, invitatul nostru. O lucrare în care este privită istoria unor ani dramatici pentru regiunea balcanică și pentru întreaga Europă, din perspectiva relațiilor diplomatice între România și Turcia.
 Seria de documente diplomatice publicate se deschide cu cele emise imediat după moartea părintelui fondator al Turciei moderne, Mustafa Kemal Ataturk (10 noiembrie 1938) și se încheie cu rapoarte ale diplomaților români acreditați la Ankara în august 1944, când România se afla în pragul ieșirii din război, iar soarta Germaniei naziste era pecetluită. Perioada scursă între aceste date este una dintre cele mai dramatice.
 Citind documentele, dar și edificatoarele note de subsol care le însoțesc, urmărim mai întâi eforturile româno-turce pentru a coagula o atitudine concertată de rezistență a țărilor semnatare la 9 februarie 1934, a Pactului Înțelegerii Balcanice în fața unor potențiale agresiuni ce păreau din ce în ce mai probabile. O politică de rezistență la care se dorea cooptarea unor alte țări cu interese comune. În perioada desfășurării celei mai mari conflagrații militare din istorie, mai ales după ce la conducerea României ajunge generalul - apoi mareșealul Ion Antoneascu - marchează o despărțire a intereselor și acțiunilor, inclusiv diplomatice, ale celor două state.
 Aflăm, de pildă, că în anii 1938- 1939, Turcia se arăta tranșantă în hotărârea de a respecta Pactul Înțelegerii Balcanice. Astfel, liderii turci afirmau că, în cazul unui atac al Germaniei asupra României, Turcia ar ajuta imediat țara noastră. Ministrul turc al Afacerilor Străine afirma clar: „La orice apel al României Turcia va răspunde: prezent”. Sondată de Marea Britania în aceeași eventualitate, răspunsul Poloniei a fost negativ. Liderii de la Varșovia s-au exprimat că tratatul încheiat cu România nu implica angajarea Poloniei alături de România decât în cazul unei agresiuni rusești.
 Documente diplomatice trimise de la Ankara către București informează despre pretențiile teritoriale ale Bulgariei și Ungariei, despre reacția Turciei la decizia guvernelor de la Londra și Paris de a garanta frontierele Greciei și României, despre tratativele și acordurile semnate de Turcia cu Marea Britanie și mai târziu cu URSS.
 Sunt făcute referiri interesante la discuția dintre Ismet Inonu, presedintele Turciei și regele Carol II cu prilejul scurtei lor întrevederi de la Istanbul, 14 august 1939. Atunci suveranul României spunea, referindu-se la relațiile noastre cu URSS, că „Nu teama față de bolșevism este piedica unor raporturi mai bune - căci în 1918 armata română, deși vecină cu armata rusă bolșevizată, nu s-a contaminat deloc - ci experiența trecutului, care ne arată că, de câte ori românii au fost aliații rușilor și au colaborat cu dânșii, totdeauna au fost înșelați și au avut de suferit amputări teitoriale.”
 Sunt multe momente ale istoriei dramatice a acelor ani în legătură cu care documentele publicate oferă perspective inedite și interesante. Iată doar câteva dintre cela asupra cărora vom stărui pe parcursul discuției noastre, arbitrajul de la Viena, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, venirea la putere a generalului Ion Antonescu, cum se vedea la Ankara participarea României la războiul împotriva URSS, relațiile Turciei cu URSS dar și cu aliații occidentali, asteptări și confirmări în urma întâlnirilor de la Tehran și Cairo etc.
 Pe tot parcursul acestei perioade, Turcia, slab pregătită militar, cu experiența tragică a participării la Marele Război, cu dorința sinceră de a evita o nouă angajare într-o confruntare a cărui învingători i s-au părut la început greu de detectat, aflată sub eterna amenințare rusescă privind statutul Strâmtorilor, a incercat si a reușit o politică de balans între forțele aflate în război. Ultimul document inserat în volum, raportul lui Alexandru Cretzianu, ministrul plenipotențiar al României la Ankara, adresat lui Mihai Antonescu, subliniază clar cum se vedea în Turcia finalul războiului: „Se socotește aici că oricare ar fi manevrele politice sau strategice pe care le va înceca Germania, ea nu are nicio șansă a încheia pace separată în Apus sau în Răsărit.”
 Așadar, vă invităm să privim împreună istoria unor ani dramatici din prisma unor documente diplomatice ce depășesc percepția, oricum interesantă și ea, a relațiilor româno-turce într-o epocă marcată de perspectiva și drama războiului.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-03/2024-03-19/pg_ist_19_march_2024_21_10_03.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-03/2024-03-19/pg_ist_19_march_2024_21_10_03.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 19 Mar 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: „Trecute vieți de doamne și domnițe”. Invitat, academician Georgeta Filitti</title>
      <description><![CDATA[marți 12 martie 2024, ora 21.10
 Realizator, Dan Manolache
 Am preluat pentru motto-ul emisiunii titlul celebrei cărți a lui Constantin Gane pentru că ne propunem să parcurgem timpul trecut evocând câteva figuri feminine care l-au ilustrat, vorbind însă și despre modă, relații sociale, conjuncturi politice. Vom stărui asupra secolului XIX și prima partea a celui trecut însă vom încerca să ne apropiem cît mai mult de vremea nostră vorbind desptre condiția femeii în comunism și post comunism.
 Iată doar câteva nume celebre pe care le consemnăm în această scurtă prezentare.
 Am putea începe de la...legendă. De la legenda Anei lui Manole care spune că sacrificiului ei îi datoram șansa să admirăm bijuteria arhitecturală care este mănăstirea Curtea de Argeș.
 Dintre domnițele a căror voință a marcat vremea în care au trăit rămânând astfel în istorie dar și în literatură am putea evoca figura Doamnei Chiajna. Născută în Polonia pe la 1525, Despina, s-a măritat cu Mircea Ciobanul, sângerosul domnitor al Tării Românești. După moartea lui a incercat prin toate mijloacele să-și mențină fiii pe tronul părintelui lor. O vreme combinațiile ei financiare au avut succes la Poartă însă a căzut în dizgrația turcilor și a fost exilată la Alep unde s-a ocupat cu negustoria și țesutul. A murit în 1588 și este înmormântată la Galata.
 Ne-am putea opri și la frumoasa Domnită Ralu care l-a convins pe tatăl său Caragea vodă sa amenajeze, in iarna anului 1817, un local ce a ramas in istorie sub numele de „Teatrul de la Cișmeaua Roșie”.
 Revoluția de la 1848 din Țara Românească aduce în prim plan cel puțin două figuri feminie, Ana Ipătescu dar și Mary Grant- Rosetti, muza lui Constantin Daniel Rosenthal care, în anul 1850, a folosit-o drept model pentru celebra pictură „România Revoluționară”.
 În aceeași perioadă a trăit și Elena Negri, marea pasiune a lui Vasile Alecsandri, cea căreia i-a dedicate delicata poezie Steluța. Iată prima ei strofă:
 „Tu, care esti perduta în neagra vecinicie,
 Stea dulce si iubita a sufletului meu!
 Si care-odinioara luceai atât de vie
 Pe când eram în lume tu singura si eu!”
 Desigur personalitățile feminine care au marcat acele vremuri sunt numeroase și domeniile în care s-au ilustrat, diverse. Nu vom continua enumerarea pentru că vă lăsăm plăcerea să le decoperiți în fermecătoarea prezentarea invitatei noastre ca un omagiun adus inteligenței, frumuseții și voinței celor care și-au impus personalitatea în timpuri în care statutul femeii era unul greu de înțeles pentru noi cei de astăzi.
 Emisiunea a fost difuzată în 07 Martie 2023]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-03/2024-03-12/pagini_de_istorie_12_martie.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-03/2024-03-12/pagini_de_istorie_12_martie.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 12 Mar 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Regimul comunist din România și dimensiunea sa criminală</title>
      <description><![CDATA[Vom porni discuția noastră despre regimul comunist din România și dimensiunea sa criminală de la evenimentul petrecut la 6 martie 1945. Atunci, la presiunea URSS, s-a instaurat guvernul de “largă concentrare democratică” condus de Petru Groza. Au urmat nerecunoașterea lui de catre Rege prin așa-numita “grevă regală”, alegerile măsluite din noiembrie 1946, abdicarea Regelui și intrarea deplină a României în „lagărul socialist”.
 Pentru câteva observații de sinteză vom apela la telegrama pe care sir Archibald Clark Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Moscova, i-a trimis-o lui Ernest Bevin, șeful Foreign Office, în ianuarie 1946. Diplomatul britanic a sosit in România alături de Averell Harriman, ambasadorul SUA la Moscova și însuși Andrei Ianuarievici Vîșinski, cel care impusese Regelui desemnarea lui Petru Groza ca prim-ministru, pentru a transmite Regelui și oamenilor politici români decizia luată la Moscova la întâlnirea interimară a miniștrilor de externe ai SUA, James F. Byrnes, Regatului Unit, Ernest Bevin, și URSS, Viaceslav Molotov, din decembrie 1945. Mesajul lor era extrem de clar, România era abandonată sferei de influență sovietice. Greva regală trebuia să înceteze prin recunoașterea guvenului Petru Groza, ușor cosmetizat și cu iluzoria promisiune că vor fi organizate alegeri libere, democratice si corecte.
 În privința României, zarurile fuseseră aruncate și Archibald Clark Kerr o știa prea bine deoarece își încheie astfel telegrama “Am părăsit Bucureștiul cu un sentiment de tristețe și profund recunoscător că nu m-am născut în România”.
 Iată câteva citate revelatoare din această telegramă:
 Despre revelionul 1945/1946 “…m-am găsit plasat între dr. Groza, primul ministru și dl.Tătărescu; unul ca un boxer care poate să te lovească în plex, iar celălalt ca un șofer arătos de modă veche care te-ar înșela la costul călătoriei…”
 Despre Petru Groza: „În timp ce făcea mare caz de sinceritate am capătat ferma impresie că nu puteam să ne așteptăm de la el la mai mult decât rușii îi permiteau să ne dea, pentru ca tot timpul ochii lui de mic arici au licărit peste masa, căutand aprobarea dlui Vâșinski pentru orice spunea”.
 Despre întâlnirea cu Regele: „el era, sincer vorbind, sceptic. În fapt în afară de membrii guvernului - i-a spus Regele - n-am întâlnit niciun român care să creadă că alegerile vor fi libere, dacă nu s-ar fi creat un organism independent care să supravegheze îndeplinirea asigurărilor date de guvern. Regele, care este evident mai matur decât vârsta sa, a avut multe de spus despre dificultățile propriei sale poziții ca monarh constituțional. Fusese un obicei al său să respecte cu scrupulozitate prevederile constituției. Propriul său interes și conștiința sa îi ceruseră aceasta. Guvernul său era în stare de rebeliune fațișă, împins la aceasta de Moscova, de unde primea toate directivele. Țara era ocupată de Armata Roșie.”
 După ce vom evoca succint evenimentele care au condus la instaurarea regimului comunist în România, vom stărui asupra activității IICMER. Iată doar câteva repere :
 Vom discuta despre un subiect puțin cunoscut sau uitat, destinul copiilor instituționalizați în vremea regimului comunist pornind de la o investigație realizată de cercetătorii institutului și finalizată la 31.05.2017 când „IICCMER a depus la Secția de urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, un denunț cu privire la săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase față de minorii cu handicap sever instituționalizați în căminele-spital pentru minorii „nerecuperabili” din Cighid, Păstrăveni și Sighetu Marmației, aflate în administrarea Statului român în perioada regimului comunist. În concordanță cu stadiul de atunci al investigațiilor întreprinse de experții IICCMER, denunțul viza moartea a nu mai puțin de 771 minori aflați sub protecția statului comunist”.
 De curând, la 15 februarie 2024, printr-un comunicat de presă IICMER anunță că „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a depus plângere împotriva ordonanței de clasare a procurorului de caz Marius Iacob, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală, în dosarul privitor la căminele-spital din Cighid, Păstrăveni și Sighetu Marmației”.
 Soarta copiilor „nerecuperabili” internați în căminele-spital din România anilor ’80 este o preocupare constantă a (IICCMER) astfel încât „Raportul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), „Child abuse in institutions in Europe”, (15889/2024) privind abuzurile asupra copiilor în instituții din Europa , întocmit de către Comisia pentru afaceri sociale, sănătate şi dezvoltare durabilă din cadrul APCE, raportor Pierre-Alain Fridez, menționează eforturile IICCMER de a documenta și de a investiga mecanismele, dar și responsabilii direcți pentru mortalitate galopantă din căminele-spital românești din anii ’80.” Am citat o știre postată pe site-ul IICMER.
 Vom vorbi și despre propaganda cu care regimul comunist încerca să legitimeze prin falsificarea sau manipularea istoriei, dimensiunea patriotică a activității PCR și a câtorva dintre liderii săi, evident Nicolae Ceaușescu.
 Ca exemplu, vom discuta conținutul unui film realizat pentru a marca aniversarea a 30 de ani de la actul din 23 august 1944, în care, cităm din nou un text postatat pe site-ul IICMER „ aparatul ceaușist de propagandă a comandat realizarea mai multor filme de război care să reflecte varianta oficială despre acest moment fondator al regimului comunist din România. Poate cel mai important dintre ele este Stejar – extremă urgență, în regia lui Dinu Cocea, după un scenariu scris în tandem de dramaturgul Horia Lovinescu și de redactorul de la Casa de filme 5 Mihai Opriș, statornicul colaborator al regizorului la filmele din seria Haiducilor. Structura narativă este una tipică filmului de spionaj, cu o intrigă dezvoltată în jurul planului german Margareta II care viza invadarea totală a României în cazul defecțiunii acesteia. Racordul cu evenimentele reale este făcut din primele secvențe, preluate din arhive, cu bombardamentele anglo-americane asupra Bucureștiului. Într-un interviu luat la scurt timp de la finalizarea producției, Dinu Cocea mărturisește că personajele filmului au un corespondent real, iar la documentare a beneficiat de aportul unor specialiști ai perioadei: istoricul Traian Udrea și istoricii militari colonel Ilie Petre și colonel în rezervă Costache Mîndru, ultimul furnizându-i un plan de la A la Z al insurecției.”
 Un alt subiect pe care îl vom avea în atenție este stadiul lucrărilor de transformare a sinistrei închisori de la Râmnicul Sărat, într-un muzeu ce va înfățișa cruzimea represiunii comuniste asupra elitelor României democratice.
 De curând am aflat că Ministrul Culturii a declarat că fostele închisori comuniste Sighet, Pitești, Jilava, Râmnicu Sărat și Făgăraș ar putea fi incluse în patrimoniul mondial UNESCO, o inițiativă care merită apreciată.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-03/2024-03-05/pg_ist_5_march_2024_21_10_02.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-03/2024-03-05/pg_ist_5_march_2024_21_10_02.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 05 Mar 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Lumea în care trăim. Democrație, tendințe totalitare, dictatură, manipulare, perspective</title>
      <description><![CDATA[La începutul anilor ’90 ai secolului trecut, renumitul politolog și filosof Francis Fukuyama publica o carte care avea să stârnească un mare interes și ample discuții. Lucrarea se numea „Sfârșitul istoriei. Ultimul om” și pornea de la întrebarea dacă există un sens al istoriei omenirii.
 Un posibil răspuns era afirmativ, asumat de autor și de foarte mulți dintre cititori și analiști. Mai exact, odată cu previzibila dispariție a ideologiilor și instaurarea democrației liberale, lumea noastră va fi una stabilă, a libertății și egalității și putem proclama „sfârșitul istoriei”.
 Alternativa era revenirea la haos, războaie, instabilitate, pe măsura unei posibile condiții spirituale a acestui „ultim om”.
 Era o vreme când democrația era în expansiune, când după căderea „Cortinei de fier”, mai ales noi cei care trăisem zeci de ani în „lagărul socialist”, visam o astfel de lume a libertății, căutam și găseam chiar semnele ei în fiecare dintre țările noastre.
 În ce situație ne aflăm astăzi? Nu este deloc o întrebare retorică. Răspunsul, sau răspunsurile, ne pot ajuta nu doar să înțelegem prezentul ci, mai ales, să încercăm să configurăm viitorul. Este ceea ce vom încerca în emisiunea din această seară, să diagnosticăm prezentul și să evaluăm tendințele care pot afecta pozitiv sau negativ parcursul viitor al lumii noastre.
 În această succintă prezentare vom enumera doar câteva repere ale discuției pe care vă invităm să o urmăriți. Ne vom referi la conceptele care domină organizarea politică a lumii de astăzi. Unele dintre ele, o spunem deschis, folosite cu un evident scop de manipulare. Vom vorbi în primul rând despre democrație și despre diferitele tendințe de erodare ce au urmat evidentei creșteri a statelor ce au îmbrățișat această formă de regim politic. O statistică arăta că de la 12 democrații existente în 1945 se ajunsese în anul 2002 la 92, depășind pentru prima dată numărul autocrațiilor.
 Asistăm de atunci la ascensiunea unor lideri de mână forte, nu doar în țări în care tradiția democratică este redusă sau inexistentă, ci și în state europene sau chiar în SUA. Gideon Rachman în cartea sa „Epoca liderului cu mână de fier”, numește Ungaria, Polonia, Marea Britanie în vremea lui Boris Johnson sau Statele Unite în mandatul lui Donald Trump. Există desigur, după cum notează același autor, cu puteri mult mai mari dar diferite, lideri de mână forte în China, Rusia, Turcia, Arabia Saudită, India, Brazilia și enumerarea ar putea continua. Ei proclamă fie inadecvarea și ineficiența totală a liberalismului democratic ca formă de guvernare, fie îl înlocuiesc cu așa-numitul iliberalism, al cărui practician cu aspirații de teoretician este spre exemplu Victor Orban.
 Vom încerca să definim iliberalismul, dar cu precădere ne vom opri la practicile propagandistice care sunt folosite pentru ca lideri de mână forte să ajungă la conducerea unor importante state. Așadar, vom explica în ce constă populismul, cât de periculoase sunt „conspirațiile globaliștilor și neomarxiștilor”, cât de amenințătoare este emigrația pentru Europa și America de Nord, cât de atractiv este sloganul „să facem (țara noastră) din nou măreață”.
 Foarte mulți politologi și oameni politici constată că asistăm la un puternic atac ce vizează valorile democrației. Un atac politic, prin ascensiunea extremelor populiste și naționaliste în viața politică a multor țări, un atac militar în Ucraina și amenințări sau începuturi de conflict în alte părți ale lumii. Un peisaj tensionat ce ne duce cu gândul la anii ’30 ai secolului trecut.
 Care sunt perspectivele și cum ar trebui să reacționăm la aceste pericole? Ar trebui să reacționăm?
 Așadar, o emisiune despre lumea de astăzi, dar și despre cea pe care o construim pentru cei ce ne vor urma.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-02/2024-02-27/pg_ist_27_february_2024_21_10_17.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-02/2024-02-27/pg_ist_27_february_2024_21_10_17.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 27 Feb 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Elisabeta, prima Regină a României. Invitat - dr. Narcis Dorin Ion, directorul general al Muzeului Peleș</title>
      <description><![CDATA[Distinși iubitori de istorie și ascultători ai emisiunii noastre, vă vom oferi pe parcursul celor 50 de minute un portret cât mai obiectiv posibil al reginei Elisabeta, Prima Regină a României ce a plecat spre o altă lume în zorii mohorâtei zile de 18 februarie 1916.
 Argumente pentru obiectivitate, erudiție și profesionalism sunt calitățile invitatului nostru, domnul dr. Narcis Dorin Ion. Domnia sa este, probabil cel mai profund cunoscător al Istoriei Casei Regale a României, familiarizat nu doar cu faptele istorice ce i-au avut ca protagoniști pe suveranii noștri, ci și cu ambianța în care au trăit, definitorie pentru a-i înțelege mai bine. De altfel, pe parcursul emisiunii vom stărui asupra amprentei, vizibile și astăzi, pe care Regina Elisabeta a lăsat-o asupra Peleșului.
 Vă invit, poate în premieră, să o descoperiți pe Regina Elisabeta prin cuvintele unui contemporan. Este însă unul cu totul remarcabil, om politic de mare valoare, ministru, prim-ministru, din păcate cu un nemeritat destin tragic, dar și un fin literat ce ne-a lăsat mărturii revelatoare despre lumea în care a trăit. Este vorba despre I. G. Duca.
 Îl vom cita în acesată prezentare, lăsându-vă să descoperiți în cuvintele lui și „traseul” discuției noastre de astăzi. Iată prima lui reflecție, datând chiar din ziua morții Reginei:
 „Am avut o groaznică impresie de părăsire și de singurătate. Această femeie părăsea singură pământul pe care fusese regină, singură de tot, cea mai dezmoștenită dintre muritoare. Fără bărbat, fără copii, fără preoții legii ei, departe de rudele, de țara ei. Da, departe de țara ei căci de când tunurile bubuiau dincolo de granițele germane, tot sângele acestei fiice a Rinului se răscolise într-însa.”
 „Cu toate acestea, am fi nedrepți față de memoria reginei Elisabeta dacă am judeca-o, regina, numai după sentimentele ei germane și femeia numai după manifestările ultimilor ei ani. Ca regină, Elisabeta de Wied și-a îndeplinit datoriile către patria ei adoptivă, iar în politică nu s-a amestecat niciodată. Fie din nepricepere, fie din nepăsare, fie de teama soțului ei, căruia nu-i plăcea să împartă cu nimeni puterea. ...O singură dată în patruzeci și cinci de ani influența ei s-a exercitat, altfel în chipul ce mai funest, când a vrut să-l însoare pe principele Ferdinand cu domnișoara Văcărescu. Proiectul era absurd, în contradicție vădită cu rostul însuși la noi al unei dinastii stăine...Căsătoria a fost împiedicată și regele, cumplit în asemenea împrejurări, a trimis-o la Neuwied, ca printr-un exil de peste doi ani să se pocăiască de greșeala ei și de încurcăturile pe care le pricinuise.”
 I.G. Duca se oprește apoi la personalitatea complexă a Reginei:
 „În schimb, de toate atribuțiile firești ale unei regine s-a ocupat nu numai cu un simțământ de datorie, dar cu inimă și cu pasiune...Nobilimea scăpătată,, surorile de caritate, spitalele, orfanii, văduvele, infirmii, tuberculoșii, orbii, peste toți s-a întins cu o regală dărnicie nesfârșita ei caritate. Față de răniți și-a făcut datoria la 1877 mai presus de orice laudă, a reușit chiar să-și asigure în popor o reală popularitate, care i-a adus porecla „Mama Regina”.
 Regina Elisabeta s-a dovedit a fi pe tot parcursul vieții o admiratoare, dar și o protectoare a culturii.
 „De asemenea, literele și artele române au găsit pururea sprijin în regina Elisabeta. Saloanele ei din București, ca și de la Sinaia, erau neîncetat pline de artiști bătrâni, tineri, talentați și netalentați, pe care îi proteja și îi ajuta. Numărul bursierilor ce au baneficiat de stipendiile ei a fost infinit. În cea mai mare parte ei i se datorează dezvoltarea talentului lui George Enescu. De îndată ce a descoperit neobișnuitele sale daruri muzicale, nu numai că s-a interesat de el, dar l-a adoptat ca un fel de copil al casei. La Peleș, ca și la București, Enescu avea odaia lui.”
 Memorialistul, care remarcă solicitudinea și interesul reginei pentru toate artele găsește că,
 „Poate literatura e cea pentru care a făcut cel mai puțin. Învățase bine românește și cu talentul pe care îl avea pentru limbile străine, i-a fost repede ușor să vorbească limba noastră foarte bine, aproape fără accent. Literatura ne-o cunoștea toată. O prietenie intimă cu Vasile Alecsandri îi dezvăluise toate tainele poeziei noastre populare. Dar după moartea lui Alecsandri a pierdut contactul cu literatura noastră mai nouă. O vreme Maiorescu mai întreținea legăturile între Carmen Sylva și confrații ei români. Maiorescu trona însă și el de câtva timp în mijlocul unui cenaclu restrâns și cam special... Ultimii noștri poeți și prozatori au urcat, ce e drept, rar și întâmplător scările Palatului. Dar o poți învinui pe regina Elisabeta de a nu se fi mai simțit la bătrânețe atrasă de noile curente literare și poți să-i ceri mai mult decât să fi dat toată prietenia ei lui Vasile Alecsandri și să fi întreținut cu Eminescu, cu Hasdeu, cu Odobescu, cu Titu Maiorescu cele mai bune raporturi?”
 I. G. Duca înfățișează interesul și gustul reginei Elisabeta pentru pictură, astfel încât, „pânzele nici unuia dintre pictorii noștri de seamă nu au lipsit din colecțiile ei și că arareori se făcea o expoziție în care să nu se găsească vreun tablou purtând inscripția „Cumpărat de M.S. Regina”.
 Regina Elisabeta era nu doar o pasionată de muzică, ci chiar o bună pianistă și organistă.
 „Se poate spune - scrie Duca - că nimeni mai mult decât dânsa nu a contribuit la dezvoltarea gustului muzical în societatea românească.”
 Au fost și nemulțumiți, care i-au criticat fie gustul, fie selecția prieteniilor, dar ar fi fost cu totul improbabil să fie altfel, mai ales în lumea subiectivă a artiștilor și criticilor de profesie. Cu toate acestea, I.G. Duca face o conchide:
 „Când o regină, însă a știut, sub domnia ei, să fie în literatură prietena intimă a Lui Vasile Alecsandri, în pictură marea admiratoare a lui Grigorescu și în muzică aproape o a doua mamă pentru George Enescu, nu se poate tăgădui că față de artă și-a făcut larg și cu prisosință datoria.”
 Vom încheia această succintă și specială prezentare a emisiunii noastre de astăzi, citându-l tot pe I.G. Duca cu o frumoasă sinteză a personalității primei Regine a României, o regină ce nu merită uitată:
 „Ca femeie, Elisabeta de Wied era fără îndoială o personalitate care merită să fie judecată în toată complexitatea manifestațiunilor ei de o viață întreagă, nu după crâmpeie, mai mult sau mai puțin antipatice din rătăcirile bătrâneților. De altminteri, de ce am învinui pe regina Elisabeta de a se fi arătat la sfârșituș vieții atât de germană prin toate simțămintele ei? Putea ea să se arate altfel decât era de fapt, adică o figură minunat reprezentativă a Germaniei? Desigur, nu a Germaniei războiului submarin, nu a Germaniei pangermaniștilor lui Wilhelm al II-lea și a plutocrației de la Diskonto și de la Essen, ci a Germaniei idealiste de odinioară, care dăduse lumii pe Goethe și pe Kant, pe Beethoven și pe Wagner, a acelei Germanii iubitoare de artă și de cultură, disprețuitoare de bani, sentimentală, în goană veșnic după dreptate, înfățire și frumos.”
 Vă invităm să urmăriți o emisiune omagiu pe care o dedicăm unei regine, dar și unui om complex și special care merită un loc distinct și corect conturat în istoria noastră.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-02/2024-02-20/pg_ist_20_february_2024_21_09_33.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-02/2024-02-20/pg_ist_20_february_2024_21_09_33.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 20 Feb 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Rusia, februarie 1917-februarie 2024. Politică, societate, lideri. Invitat: dr. Cosmin Popa</title>
      <description><![CDATA[Vă invităm ca în emisiunea din această seară să parcurgem un drum lung prin istoria Rusiei.
 Vom porni de la evenimentele care au dus la abdicarea țarului Nicolae al-II-lea, după declanșarea revoluției din februarie 1917 și ne vom opri la Rusia de astăzi, aflată la doi ani de la agresiunea împotriva Ucrainei, dar și în pragul unor alegeri cu final previzibil.
 Pe parcurs vom caracteriza momentele importante ale trecutului acestei mari țări și impactul lor asupra istoriei lumii, vom încerca să conturăm profilul liderilor ei de la Nicolae al-II-lea la Vladimir Vladimirovici Putin. Fiecare dintre ei are trăsături care au marcat nu doar evoluția țării lor, ci și epoca în care au trăit. Să ne gândim doar la Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev sau, mai aproape de zilele noastre, Gorbaciov, Elțîn și Putin.
 Revenind la începuturi, vom apela la excelenta radiografie pe care François Furet o face asupra caracterului universal al Revoluției din februarie și a celei din octombrie, apreciind că el se datorează „mai puțin caracterului ei propriu sau ambițiilor succesive oricum prost cunoscute, cît strigătului ei (lor) împotriva războiului...că Țarul a căzut și a fost înlocuit de un guvern provizoriu compus din reprezentanți ai diferitelor partide,, nu e ceva nou: dimpotrivă e un lucru înscris în istoria Occidentului. Cerând însă pacea, poporul rus indica o ieșire din tiparul impus în care guvernele din Vest s-au lăsat antrenate și în care se încăpățânează să rămână.” Doar că evenimentele din Rusia au depășit semnificația lor receptată inițial în Vest ca fiind democratică și antirăzboi și au determinat preluarea puterii într-un mare stat european de către comunism. Inițial ignorate, apoi minimalizate și în sfârșit acceptate ca un fapt împlinit, consecințele acestei schimbări ideologice au rămas și astăzi vizibile.
 Covârșitor mai importantă decât în orice altă țară, pecetea liderului a influențat semnificativ diferitele perioade ale istoriei Rusiei. De aceea vom încerca, așa cum spuneam, să conturăm peronalitatea fiecărui lider, să vorbim despre impactul asupra perioadei în care a condus țara și despre momentele și împrejurările în care au părăsit scena puterii.
 Vom aloca partea finală a emisiunii discuției despre Rusia de astăzi. Ne vom referi firește la războiul declanșat cu doi ani în urmă împotriva Ucrainei, la recursul la istorie pe care liderul de la Kremlin îl folosește, înclusiv în ultimul interviu acordat unui jurnalist american, pentru a-și justifica politica, la țintele pe care le vizează Rusia în reconfigurarea echilibrului de putere existent pe plan mondial. În acest context, vom vorbi desigur despre regândirea politicilor de apărare ale țărilor membre NATO, despre actuale și posibile demersuri diplomatice și nu numai, pentru a preîntâmpina ceea ce mulți analiști politici și militari, lideri politici, percep a fi pericolul unui război.
 Va fi o emisiune în care evocarea trecutului ne va putea explica îngrijorătoarele evoluții ale lumii în care trăim.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-02/2024-02-13/pg_ist_13_february_2024_21_10_13.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-02/2024-02-13/pg_ist_13_february_2024_21_10_13.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 13 Feb 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă-Pagini de Istorie: „Silvan despre Silvan. Memorii răzlețe”. Invitat, prof. univ. dr. Adrian-Silvan Ionescu, directorul Institutului de Istoria Artei „George Oprescu” al Academiei Române</title>
      <description><![CDATA[Invitatul emisiunii din această seară ne-a dăruit de curând, prin intermediul editurii Corint, o carte minunată. Prin intermediul ei pătrundem în universul fascinant al unui artist de excepție, părintele său, Silvan D. Ionescu, architect, portretist și, descoperim în această carte, un fin observator al lumii în care a trait. O lume pe care o descrie în cuvinte cu nuanțe apropiate de tehnica picturală a artistului complet care a fost.
 Iată cum explică el însuși modul în care vedea arta: „Nu urmăresc un contur al modelului (al subiectului), ci răspund prin creația mea. Dacă imit realitatea care este aportul meu? Desenul meu e mai apropiat de muzică decât de fotografie. În muzică simți atât primăvara, anotimpurile, toamna, vara, iarna, prin sunete. La mine simți omul cum arată ca suflet și caracter, în sinteză, fără să fie asemănări fotografice – fac interpretare nu imitare.”
 Paginile cărții, așa cum spuneam, atestă același profil artistic. Iată o descriere a artei unui dirijor „slab, brunet, părul cu încept de încărunțire.” Era Sir John Barbirolli pe care l-a admirat și portretizat la pupitrul orchestrei Filarmonice unde „făptura lui mică pare de uriaș”. Iată și continuarea : „Degetele subțiri și expresive joacă mișcări de vrajă, materializând parcă sunetele : degetul cel mare s-a îndoit din încheietură și s-a îndepărtat complet de arătător. Bagheta magică descrie forme vrăjitorești în aer, iar mâna stângă atenuează, mângâind norii acumulați în fortissimul simfoniei a 7-a de Beethoven. Degetele lungi și subțiri, de diavol, trimit prin vârfuri electricitate de magnet. Vraciul agită bagheta magică, orchestra este vrăjită, execută fără întrerupere, cuprinsă de ceva necunoscut, cântă înălțător, de se întrec pe ei, că și lor le place acest mers de locomotivă perfectă, în mare presiune…Îmi venea să mă scol de pe fotoliu. Să ridic mâinile sus, răsfirate ca la victorie și să strig un sunet de bucurie supremă și de nebunie. Când a terminat și a coborât de pe podium, Sir John Barbirolli nu mai era mic și fără piept, era un titan. ”
 Interesnte sunt și relatările întâlnirilor cu alți doi mari muzicieni, Claudio Arau și Herbert von Karaian, acesta din urmă fiind o veche cunoștințâ din vremea studenției la Berlin – Charlotteneburg. Tot acolo joacă în filmul „Visul lui Tănase”, îi cunoaște pe artist și pe soția lui dar și pe principesa Ileana.
 Să revenim însă la conținutul cărții. Ea ne oferă o fascinantă călătorie printr-o viață care oferă parcă un subiect de film de succes. Pleacă de la descrierea chipurilor bunicilor materni și paterni, a caselor lor de pe plaiurile oltenești ale Dobrunului și Redei, firește cu accente asupra vieții la țară a familiilor lor înstărite sau înfâțișand obiceiuri, chipuri, întâmplări din cea a sătenilor obișnuiți. „Ograda noastră, zisă de pruni, din Dobrun, cuprindea o suprafață de cca 1 hectar și se găsea la pooalele dealului, imediat sub conacul vechi, de unde putea fi supravegheată tot timpul anului. Era o plăcere să o privești de sus, primăvara când era o mare de flori și toamna când începea tristețea frunzelor galbene. Vara era belșug și iarna liniștea zăpezii curate.”
 Cadrele se succed și aflăm cum se desfășurau orele de școală în perioada Primului Război Mondial și în cea care i-a urmat, în satele de pe malul Oltețului, al Oltului, mai apoi cele de la școli mai bine cotate din Câmpina sau Ploiești, orașe unde tatăl memorialistului a lucrat ca inginer petrolist. Cu mici excepții, dascălii pe care i-a avut nu i-au lăsat decât amintiri neplăcute : „ce păcat că nu-mi aduc aminte de prima mea învățătoare decât cu resentimente din cauză că nu a fost în stare să ne insufle nici cele mai elementare sentimente omenești și de părinte spiritual.” „Metodele” de educație erau mai mult decât primitive. Nu venea la ore iar când debandada din clasă se auzea până în cancelarie venea și „bătea întreaga clasă până se rupea nuiaua. Sau până n-o mai ajutau puterile să continue și sufla greu.”
 Una dintre excepții a fost Constantin Oproiu care era și directorul Școlii Nr.2 mixtă din Câmpina, „explicațiile lui erau de o claritate rară, plecai de la școală cu lecția învățată.” L-a avut profesor la Liceul „Sf. Petru și Pavel” din Ploiești și pe scriitorul I.A. Bassarabescu care preda geografia : „avea o comportare demnă atât în clasă cât și în exterior, dar ca profesor avea și scăderi, era părtinitor pe față : punea notele maxime la copiii oamenilor politici sau cu funcții mari în orașul Ploiești sau în țară, mai ales dacă aveau un nume sonor.”
 Primul desen i-a apărut în revista „Să nu te supei că te-njur”, editată de compozitorul și ziatistul Ionel Fernic pe care îl ajuta la acompaniamentul de pian al filmelor mute, căruia îi spusese că își desenează profesorii și colegii dar „pictez peisaje , fructe, flori, îmi place să fac apusuri de soaresau nopși cu lunăși nori. Sunt specializat în ierni cu zăpadă pe crăci și cu apus de soare palid, ca iarna…”
 Toate cele 10 capitole ale cărții sun interesante prin ineditul cu care artistul percepe lumea în care a evoluat și prin talentul literar cu care o „pictează” în cuvinte sau povestind întâmplari, conturând personaje și personalități într-o manieră de cele mai multe ori surprinzătoare. Aflăm de ecemplu cum și când a apărut celebrul cântec „Avant de mourir” compus in vremea loviturii de stat bolșevice de un lăutar român care a devenit cunoscut sub numele de Boulanger, cum l- a salvat pe baronul pictor Lowendal, posesor al unui puternic accent rusesc, care rătăcea pe linia frontului în căutare de subiecte, cum l-a cunoscut pe marele colecționar de documente Alexandru Saint- Georges, una dintre multele importante personalităși astăzi aproape uitate.
 Foarte multe comentarii savuroase care așteaptă să fie descoperite prin lectură însoțesc desenele pe care le-arealizat unor personalități mai cu seamă ale vieții culturale românești Lista este impresionantă. Voi cita, aleatoriu, doar câteva nume : Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Cella Delavrancea, George Sbârcea, Corneliu Coposu, Petre Țuțea, Șerban Cioculescu, Paul Constantinescu, Camil Petrecu, George Bacovia, Ana Blandiana, Nichita Stănescu etc, etc
 De un interes aparte este și capitolul intitulat „Viața cotidiană și greutăți (în socialism și…după”. Aflăm de pilda cum a decurs ceremonia decorării sale cu Meritul Cultural, chiar de către Nicolae Ceaușescu, cum erau selectați artiștii care primeau creioane cu mine moi din partea UAP, sau cum se „repartizau” portocalele la bufetul Uniunii.
 De asemenea, după 1989 se arată foartre interesat de situația politică de la noi, din Republica Moldova dar și din Rusia unde se petreceau schimbări importante.
 Vom încheia această scurtă prezentarea a cărții cu invitația la lectură, firește cu aceea de a ne asculta și cu o cugetare a personajului principal, Silvan D. Ionescu : TRECĂTORULE, SUNTEM TU ȘI EU. ASTA RĂMÂNEM.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-02/2024-02-07/pg_ist_6_february_2024_21_09_52.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-02/2024-02-07/pg_ist_6_february_2024_21_09_52.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 06 Feb 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Drumul spre război. Ascensiunea nazismului și reacția puterilor democratice. Invitat: dr. Ottmar Trașcă</title>
      <description><![CDATA[„Mare sărbătoare. Acolo jos oamenii sunt în tumult...Sosesc torțele. Interminabil. Până la 10. La Kaiserhof. Apoi la Cancelaria Reichului. Pâna la 12. Inepuizabil. Un million de oameni s-au pus în mișcare. Bătrânul primește onorul celor care marșăluiesc în fața sa. Hitler în clădirea vecină. Renaștere!”
 Cu aceste cuvinte descria Goebbels, la radioul de stat, marea manifestație de bucurie ce cuprinsese țara la 30 ianuarie 1933. Adolf Hitler devenise Cancelar al Reichului. Germania intra în umbra zvasticii. Reichul „milenar” avea să dureze însă…doar 12 ani. Dar cu ce costuri pentru germani și pentru întreaga umanitate? O experiență îngrozitoare pe care omenirea a plătit-o cu sânge și lacrimi.
 Cum s-a ajuns în acest punct? Cum a intrat poporul german „în orbita unui soare fals”- așa cum plastic numea George Enescu această evoluție pentru mulți surprinzătoare? Cum au reacționat atât de timid și neconcludent puterile democratice ale lumii la o amenințare care pare acum ușor de descifrat? În ce a constat forța de convingere cu care Hitler și-a câștigat poporul și a reușit să-i înșele pe multi oameni politici străini cu o retorică pacifistă dublată de o politică evident agresivă. Iată câteva mostre ale manipulării și ale efectelor ei în plan extern.
 Lordul Rothermere, magnatul presei britanice îi scria lui Hitler în 1938, după ce acesta declarase că în afară de regiunea Sudetă nu are alte pretenții de la Cehoslovacia: „ dragul meu Führer, toată lumea din Anglia este profund impresionată de soluția pacifistă pe care ați găsit-o în problema cehă…Frederich cel Mare era déjà o personalitate uriașă. Salut steaua Excelenței Voastre, care nu a încetat să urce”. Am citat din excelenta lucrarea lui Eric Branca, „Nu vreau război! Interviurile uitate ale lui Hitler (1923- 1940)”. Din aceeași lucrare, iată alte citate edificatoare din interviurile acordate de Hitler presei internaționale pe parcursul anilor `30:
 „Sunt insultat, spunându-se mereu că vreau război. Oi fi nebun? Război? Dar el n-ar rezolva nimic. N-ar face decât să înrăutățească starea lumii. Ar aduce sfârșitul raselor care reprezintă elitele și, în curgerea epocilor, ar instala pe continentul nostrum bolșevismul”.
 „Atât cât ține de Germania, vă pot asigura că nu va fi război. Țara mea a plătit suficient pentru a cunoaște, mai bine decât multe țări, consecințele teribile ale unui conflict. Și cei mai mulți dintre membrii guvernului meu împărtășesc această experiență. Ei știu că războiul nu este o aventură romantică, ci dimpotrivă o catastrofă atroce. Este și convingerea mișcării național-socialiste : un război nu ar folosi nimănui și ara duce ruia tuturor”.
 „Dacă reușesc apropierea franco-germană așa cum vreau, aceasta ar fi o rectificare demnă de mine! Rectificarea mea o voi înscrie în marea carte a Istoriei; Sunt insultat, spunându-se mereu că vreau război. Oi fi nebun? Prioritatea mea este, mai mult ca niciodată să pun capăt psihozei războiului; Ce om de stat ar putea, astăzi, să vizeze o cucerire tertorială prin intermediu unul război?; Este puțin ridicol să spoi că germanii nu sunt liberi”.
 Ce lideri s-au lăsați păcăliți de această retorică puternic contrazisă de fapte? Poate Chamberlain și Daladier, cu siguranță nu Churchill. Iar despre impresia pe care și-o formaseră Roosevelt și Stalin, sperăm să putem nuanța pe parcursul emisiunii.
 L-a sedus însă, de pildă, pe colonelul Josef Beck, atotputernicul Ministru de Externe al Poloniei. Evocând o întânire cu omologul său polonez cu câteva săptămăni înainte de începerea războiului, Grigore Gafencu consemnează în cartea sa „Ultimele zile ale Europei”: „Pretindea a fi avut încredere deplină în cuvântul cancelarului german: Încrederea mea, îmi declarase el pe atunci - primăvara lui 1939 - se întemeiază pe o profundă experiență. Începând din 1935 , toate explicațiile pe care Hitler a binevoit să mi le dea au fost juste și adevărate. Am vorebit cu el de la om la om, de la soldat la soldat; și-a ținut întotdeauna angajamentele asumate; nu m-a înșelat niciodată până astăzi. Când i-am spus că și Benes primise asigurări nu odată înainte de a fi lovit mi-a răspuns oarecum iritat: „nu este același lucru. Cehoslovacia mi-a părut întotdeauna a fi o caricatură a Austriei Habsburgilor. Totul era impropriu și provizoriu în acest stat.”...M-am despărțit de el luând cu mine imaginea tulburătoare a unei ființe încăpățânate, care luptă împotriva destinului”.
 Același important diplomat român ne-a lăsat și un portret nuanțat al lui Hitler pe care l-a întâlnit tot în ultimele zile de pace euroropeană și mondială: „Nimic la el nu părea ieșit din comun. Culoarea ochilor, timbrul vocii erau la fel de șterse și nu stârneau nici tulburare, nici confuzie...Manierele sale, dimpotrivă erau de o agreabilă simplitate; era lipsit de orice emfază și știa să fie extrem de politicos... Când, ca urmare a unei formule sau unei idei, se încălzea suficient pentru a se dezlănțui, sunetul vocii sale și mai ales sensul cuvintelor sale, alegerea argumentelor , înlănțuirea gândurilor sale părau că se află într-o stranie armonie cu o forță invizibilă care îl înconjura. Atunci devenea un demagog în sensul antic al cuvântului, adică un om care împrumută vocea sa mulțimii și prin intermediul căruia mulțimea vorbește. Personalitatea lui căpăta o forță misterioasă, un vuiet prelungit la infinit îi însoțea discursul și miracolul se înfăptuia: în spatele lui simțeai prezența unei dubluri - a unei dubluri colective: „masa”, mulțimea nenumărată, poporul - și, discursurile sale căpătau alura unei mari armate în marș. Ideile sale erau valoroase mai degrabă prin greutate decât prin calitate; dacă mulțimea ar fi avut o singură voce pentru a se exprima, ea ar fi ales argumentele lui, ar fi utilizat formulele lui și ar fi vorbit ca el. El era omul-mulțime, sortit să unească o mie de idei mediocre și adesea vulgare într-un torent irezistibil”.
 Vom încheia această succintă introducere a temei despre care vom discuta în emisiunea de astăzi citând diagnosticul celebrului psiholog Ernst Jung, care spune că Hitler „este portavocea care amplifică murmurul inaudibil al sufletului german până la punctul în care acesta se poate face auzit de urechea conștiinței germane. Este primul om care le spune tuturor germanilor ce gândesc și ce resimt în mod inconștient despre destinul german, mai ales de la înfrângerea în Primul Război Mondial...Puterea lui Hitler nu e politică, este magică.” Același mare psiholog remarcă însă că „dacă Hitler este oglinda inconștientului german, el nu este suportul vreunei proiecții pentru un non-german.”
 Vă invităm să urmăriți o emisiune în care vom vorbi despre istoria dramatică a anilor ce au urmat preluării puterii în Germania de către Hitler, cu intenția de a face posibile analogii cu evenimente care preocupă lumea în zilele noastre.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-01/2024-01-30/pg_ist_30_january_2024_21_09_31.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-01/2024-01-30/pg_ist_30_january_2024_21_09_31.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 30 Jan 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Generația Unirii Principatelor. Invitat, acad.Georgeta Filitti</title>
      <description><![CDATA[Au trecut 165 de ani. Evocată cu patriotism, cu fast patriotard, cu profesionalism sau diletantism, sărbătoarea Unirii Principatelor are un loc special și am zice binemeritat loc special, în istoria noastră. Atunci, dorința românilor, a celor mai mulți dintre ei, elite și popor, și-a găsit, cu sprijinul unor importante mari puteri, o finalitate politică.
 Își doreau românii Unirea ? Iată răspunsul unui ilustru contemporan, martor și actor, al înfăptuirii ei, Ion Ghica : „Istoria românilor ne arată că unirea a fost totdeauna ţelul cel mai dorit al lor. Ori de câte ori viitorul a surâs României, fiii ei nu au lipsit de la a aspira către unire.” Un alt contemporan descria astfel bucuria populară din chiar momentul istoric al Unirii de la 24 ianuarie 1859 : „Nu se mai auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstrațiuni de bucurie…singurul spectacol ce se vedea pe toate ulițele, pe toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureștilor. Frații noștri țărani…strigau acum din toată puterea energică a sufletului lor : Să trăiască Cuza ! Să trăiască Domnul nostru ! Se aruncau în brațe unor altora, fără deosebire de condiție, ca, cum toți în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător.”
 Au descifrat atunci românii „surâsul viitorului” ? Cu siguranță, cei mai mulți dintre ei, da. Era cu adevărat un moment cum rar s-a întâmplat în istoria noastră. Pe fondul refluxului rusesc, pierduseră Războiul Crimeii, marile puteri învingătoare își doreau un stat tampon care să îndepărteze Imperiul Țarilor de Gurile Dunării. Interesul lor s-a întâlnit în mod fericit cu vechea aspirație a românilor și, nu fără dificultăți, nu fără opoziție evenimentul s-a produs.
 Se discută foarte mult astăzi despre opoziția la Unire. O vom face și noi pentru că este și ea un fapt istoric. Vom spune doar de la bun început că ea a avut dimensiuni reduse și a fost, în mare măsură susținută și stipendiată de Rusia. Chiar partida unionistă din Moldova l-a avut în vedere pentru candidatura la tron pe Grigore M. Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, de fapt agent al Rusiei care susținut de partizani locali și panslaviști, ajutat de câteva sute de mercenari, de câteva fețe bisericești între care și Mitropolitul Moldovei, dorea să fie propulsat în fruntea unui stat marionetă instrumentat de Moscova. Descoperim și cu acest prilej, vechea politică a Rusiei imperiale, model pentru cea a Țării Sovietelor și chiar pentru ceea ce etalează astăzi puterea de la Kremlin.
 Cei care discută astăzi despre opoziția la Unirea Principatelor, adevărată dar, în fapt, firavă, cei care socotesc cu aparentă exactitate cât a pierdut Iașiul care ar fi cedat fără condiții poziția de capitală, nu continuă pe același traseu al istoriei contrafacute, pentru a cuantifica cât ar fi pierdut românii dacă Unirea Principatelor nu s-ar fi înfăptuit sau dacă statul nou creat ar fi devenit o gubernie rusească. Nu vom intra firește în astfel de discuții fără finalitate științifică… Vom spune doar că, într-o țară în care era totul de făcut, s-a făcut foarte mult într-un timp extrem de scurt. Iată câteva fapte citate în lucrarea ”Constituirea României moderne”, autor acad. Dan Berindei. Este vorba despre reformele înfăptuite în vremea lui Cuza și a guvernului condus de Mihail Kogălniceanu: „La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, Adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură în temeiul căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național închinat până atunci mai ales Locurilor Sfinte. Înființarea Școlii Superioare de Științe și a Școlii Superioare de Litere, premergând crearea, la mai puțin de un an, a universității bucureștene, o nouă lege a pensiilor, crearea Curții de Conturi, legea organizării armatei, legii contabilității, legea consiliilor județene, Codul penal și legea instrucțiunii publice, crearea Consiliului de Stat...au fost concretizări ale guvernului Kogălniceanu în procesul de modernizarea a statului.” Se adaugă, la 14 august 1865 legea rurală care ” a desființat relațiile feudale din agricultură și a procedat la o împroprietărire prin care peste 400.000 de familii de țărani au primit pământ iar aproape 60.000 de săteni au primit locuri de casă și grădină.”
 Să mai spunem doar că modernizarea României pornită atât de puternic atunci a continuat în vremea domniei lui Carol I.
 Vom vorbi despre evenimentele de acum 165 de ani, vom vorbi despre oamenii care le-au condus, despre cei care le-au înfăptuit, despre consecințele lor în epocă dar și despre o posteritate care le-a valorizat desigur subiectiv. Vă invităm să fiți alături de noi !]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-01/2024-01-23/p_ist_23_january_2024_21_10_06.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-01/2024-01-23/p_ist_23_january_2024_21_10_06.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 23 Jan 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - „Navigând în ape învolburate. România și Turcia în vreme de pace și război (1934- 1948)”. Invitat, dr. Daniela Popescu</title>
      <description><![CDATA[Încă de la începutul acestei scurte prezentări vom spune că lucrarea, apărută de curând la Editura Mega, despre care vom vorbi este una cu totul remarcabilă. Remarcabilă prin conținut, remarcabilă prin modalitatea de abordare stilistică dar, îndrăznim să spunem, remarcabilă în primul rând prin concepție, prin structură. Să argumentăm această din urmă afirmație. Ei bine, pe parcursul întregii cărți autoarea, invitata emisiunii din această seară, ne oferă o perspectivă complexă și completă a perioadei abordate. Urmărește aproape simultan evoluția contextului european și mondial al epocii, face o analiză pertinentă a specificului regional al Balcanilor și a raportării țărilor din zonă la provocările diferitelor schimbări de perspectivă, pune în evidență politica internă a României și Turciei precum și a intereselor deseori obiectiv diferite urmare a schimbărilor de curs al relațiilor internaționale. Nu în ultimul rând ne oferă un excelent studiu de caz, perfect descris de titlul cărții, căci „apele învolburate” nu au lovit aproape niciodată simultan cele două „țărmuri”.
 Vom mai adăuga doar că la finalul lecturii putem medita la istoria acestei perioade zbuciumate, 1934- 1948, ca ilustrare a scenariului imaginat de Jean- Jacques Rousseau: „ Cinci bărbați se întâlnesc întâmplător într-un moment când tuturor le este foame. Foamea fiecăruia ar putea fi potolită dacă i-ar reveni fiecăruia a cincea parte dintr-un cerb astfel că „ajung la un acord” să coopereze pentru a captura unul. Dar foamea oricăruia poate fi potolită și cu un iepure. Defectorul își poate satisface astfel foamea, dar, în același timp lasă cerbul să scape. Interesul imediat prevalează în fața preocupării pentru semeni”. O mentalitate prezentă constant în istorie. O sintagma „scapă cine poate”, care a dus la pierderea a nenumărate înfruntări militare sau diplomatice.
 Revenind la conținutul cărții vom cita sinteza pe care ne-o oferă însăși autoarea: „ne propunem să aducem în atenția publicului un subiect în continuare ofertant pentru istoriografia noastră contemporană. Este vorba despre discutarea diferitelor fațete ale relațiilor româno - turce în perioada 1934 -1948 în contextul degradării securității internaționale în perioada amintită. Tranziția de la securitate colectivă la crize și, mai apoi, la război, continental și mondial, armistiții și un nou conflict, cel rece, asigură fundalul evenimentelor și proceselor ce stau în atenția noastră.”
 Lucrarea este structurată în 12 capitole ce descriu trei perioade bine definite. Prima începe în 1934, anul încheierii Înțelegerii Balcanice între România, Iugoslavia, Grecia și Turcia și se întinde până în proximitatea declanșării Celui de al Doilea Război Mondial. Cea de a doua se referă la procesele politice și diplomatice din vremea celei mai mari conflagrații mondiale din istorie, în vreme ce partea a treia, după cum o definește în prefață prof. Virgiliu Leon Țârău, „ proiectată aparent ca o colecție de studii de caz, aduce în atenția cititorilor aspecte interesante ce evaluează enigma sovietică în contextul relațiilor dintre România și Turcia în primii ani postbelici, și are meritul de a reevalua opțiunile politice ale celor două state într-un context geopolitic mai amplu, determinat de jocul Rusiei sovietice în Strâmtori și Balcani.”
 Nu ne propunem firește să intrăm în analiza de detaliu a unei lucrări destinate unei atente lecturi. Vom încerca în rândurile următoare dar și pe parcursul celor cincizeci de minute ale emisiunii de mâine, doar să vă stârnim curiozitatea și interesul pentru un subiect mai puțin abordat de istoriografia noastră.
 Iată doar câteva titluri de capitole sau subcapitole care pot constitui tot atâtea argumente. Așadar, „Vulnerabilități ale spațiului balcanic în anii interbelici”, „România și angoasele vecinătății”, Convenția militară româno-turcă- un pilon fragil al unei alianțe stinse, „Relațiile București - Ankara în contextul emigrării turcilor din România în anii `30”, „Canalul București – Ankara. Rolul Turciei în stabilirea contactelor cu aliații occidentali”, „Misterul vasului Struma”, „Circuitu neîncrederii Moscova- Ankara”, „București- Ankara: o non relație diplomatică în primii ani ai Războiului Rece”. Desigur enumerarea ar putea continua. Vom încerca desigur să detaliem câteva dintre temele enunțate și ne vom opri cu siguranță la una mai puțin discutată în istoriografia românească aceea a eforturilor depuse pentru atragerea Turciei în războiul împotriva Germaniei și, în consecință pentru deschiderea unui front în Balcani. Propuneri stăruitoare au fost făcute Turciei în repetate rânduri, mai ales pe parcursul anului 1943, la Cairo sau Teheran. Vom vedea că reticențele Turciei s-au datorat lipsei de pregătire militară adecvată, dorinței de a-și conserva neutralitatea dar și neîncrederii că implicarea ei în război va facilita pătrunderea URSS în Balcani, în parte și în detrimentul României.
 Vom încheia această invitație la audiție citând din nou autoarea cărții: „alegerea taberelor atât pentru România, cât și pentru Turcia au fost determinate nu doar de factori externi și de contextul internațional, dar și de factori interni, mult mai pregnant în cazul românesc, și/sau de factori decizionali, mult mai stringent în cazul turc. Ne referim la faptul că disensiunile din spectrul politic românesc anii `30, formula conducerii personale autoritare a Regelui Carol II, preluarea frânelor conducerii de către Ion Antonescu și tulburările politice și sociale provocate de Mișcarea Legionară au creat o breșă masivă în stabilitatea vieții politice din România, au îndepărtat-o de la drumul democratic și au dezbinat opinia publică românească oricum destul de apatică. Toate aceste aspecte, secondate de afinitățile forului politic de la putere cu Germania nazistă și aversiunea față de URSS în fața căreia Basarabia tocmai fusese pierdută în 1940, nu au făcut altceva decât să limiteze opțiunile României de a intra și de a participa la război de partea Germaniei și a Axei. La rândul său, Turcia a avut parte de o opinie publică neimplicată în viața politică a republicii, iar deciziile au fost luate exclusiv sub conducerea singurului partid în fruntea căruia s-a aflat Mustafa Kemal succedat de Ismet Inonu.”
 De altfel, odată cu abdicarea Regelui Carol al II-lea România trecea de la un regim de autoritate personală la unul de cvasi dictatură în care era interzisă orice formă de manifestare a democrației, chiar prerogativele regale fiind aproape suspendate. La 7 septembrie 1940, imediat după preluarea puterii, generalul Ion Antonescu ținea în fața Consiliului de Miniștri un discurs revelator pentru maniera în care concepea să conducă România: „Palatul nu se va mai amesteca în nicio problemă a Statului și acel ministru sau funcționar al Statului ce va fi prins de mine va fi destituit imediat și sancționat. Am să fac Statutul Casei Regale și îl voi impune la toți... Nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol. Este numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului.”
 Vă invităm așadar să urmăriți o emisiune care are toate atuurile pentru a fi interesantă. O temă relativ puțin discutată, documente inedite sau edite interpretate cu profesionalism, un stil atractiv de prezentare. Putem spune că această lucrare de sinteză, alături de volumele de documente diplomatice publicate sub coordonarea prof. univ. dr . Dumitru Preda și a unui număr destul de redus de cărți și studii apărute, luminează un segment interesant, uneori chiar pasionant al istoriei relațiilor dintre două țări legate timp de secole prin destin.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-01/2024-01-16/pg_ist_16_january_2024_21_10_05.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-01/2024-01-16/pg_ist_16_january_2024_21_10_05.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 16 Jan 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă- Pagini de Istorie - Despre reviste, cărți, lectură și cititori, în lumea noastră - Invitat - Dorin Matei, redactorul șef al revistei Magazin Istoric</title>
      <description><![CDATA[La Mulți Ani, distinși ascultători ai emisiunii Pagini de Istorie! După cum poate mai vechii noștri prieteni s-au obișnuit, vom incepe și în acest an seria de întâlniri săptămânale cu istoria omagiind o revistă mereu tânără, Magazinul Istoric. O facem deopotrivă pentru fereastra luminoasă pe care a deschis-o către trecut în 1967, dar și pentru că fiecare număr seduce prin conținut, eleganța prezentării subiectelor, diversitatea lor și enumerarea calităților ar putea continua. Este o formă de respect pentru cei care aleg să citească formatul clasic sau electronic al acestei publicații de excepție. Iată doar, spre ilustrare, câteva titluri de articole pe care le găsiți în numărul din această lună: „Eminescu, neînțelesul. - Ion Slavici; Tezaurul BNR, evacuat la Moscova. - Cristian Păunescu; Când modernizarea venea de la Răsărit, Contele Pavel Kiseleff. – Ion Bistreanu; Pe vremuri oamenii trimiteau scrisori. – Georgeta Filitti; În București acum 50 de ani; Prăjitură cu paternitatea disputată, Pavlova; Mașină fără șofer în 1925”.
 Vom discuta, desigur, despre conținutul articolelor apărute în anul de care abia ne-am despărțit, dar vom extinde tema abordând un subiect extrem de actual și anume acela al statutului cărții și al lecturii în lumea în care trăim. Este piața de carte în...recesiune? Cât de importantă mai este lectura? Ce citim și ce se citește? Este preferat încă formatul clasic sau a început să fie concurat semnificativ de cel electronic? Care este rolul școlii în deschiderea gustului spre lectură? Dar al familiei? De unde ne luăm informația și cum o procesăm? Suntem siguri că și dumneavoastră vă poneți aceste întrebări și multe altele. S-a schimbat oare într-atât lumea încât putem renunța, chiar și parțial la o îndeletnicire intelectuală atât de veche?
 Iată ce gândeau despre cărți doi gânditori ai lumii vechi: „Dacă ai o grădină și o bibliotecă înseamnă că ai tot ce îți trebuie. – Cicero. Iar Confucius scria: „Oricât de ocupat ai fi trebuie să găsești timp ca să citești. Altfel vei capitula în fața ignoranței. ” Mai aproape de vremea noastră Mark Twain considera că „ Acela care nu citeşte nu are niciun avantaj asupra celui care nu ştie să citească ”, iar din Jorge Luis Borges am ales o mărturisire edificatoare: „ Întotdeauna mi-am închipuit că Paradisul e un fel de bibliotecă.”
 Fiți așadar alături de noi în această primă emisiunea a anului pentru a medita asupra condiției cărții în lumea de astăzi.
 Imaginile postate ne-au fost puse cu amabilitate la dispoziție de redacția revistei Magazin Istoric.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-01/2024-01-09/pg_ist_9_january_2024_21_10_18.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2024/2024-01/2024-01-09/pg_ist_9_january_2024_21_10_18.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 09 Jan 2024 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie - „I love you, my Marie. Scrisorile lui Barbu Știrbey către Regina Maria”. Invitat - istoricul Cătălin Strat</title>
      <description><![CDATA[Pentru acest sfârșit de an, editura Corint ne propune o lectură fermecătoare, „Scrisorile lui Barbu Știrbey către Regina Maria”. Dacă Regina Maria seduce și astăzi prin inteligență, frumusețe, gust artistic, calități de om politic, prințul Barbu Știrbey rămâne, ca și în epoca în care a trăit, un personaj care rar a ocupat și ocupă prim-planul evocărilor și comentariilor. Asta deși, după cum aflăm din excelentul studiu introductiv al domnului Cătălin Strat, invitatul emisiunii din această seară, care o citează pe Nușeta Gafencu care, în 1931 când prințul a fost silit de Carol II să ia drumul exilului, scria despre Barbu Știrbey:
 „Bogat, deștept, distins, bun cunoscător al problemelor politice și financiare, purtând un nume mare, ar fi putut juca un rol de frunte prin propriile sale puteri...Din nefericire pentru el, l-a urmărit pretutindeni umbra fatală a favorii regale. Și-a irosit puterile în culise. Și în culise l-a atins lovitura de grație, în culise s-a prăbușit, făra ca nimeni să-și fi dat seama măcar de dramă, fără ca nimănui să-i fi venit în minte că ceea ce a fost ar fi putut să fie, și încă mult mai desăvârșit, la lumina zilei”.
 Facem cuvenita mențiune că atunci, în 1931, Barbu Știrbey avea să revină în țară în 1940 și chiar să joace un important rol politic în vremea războiului, dar mai ales în anii 1944- 1945.
 Despre biografia lui Barbu Știrbey, nepot de domn, posesor al unor calități intelectuale de excepție, talentat diplomat, înzestrat cu un farmec deosebit și nu în ultimul rând, deținătorul unei mari averi, vom vorbi pe parcursul emisiunii din această seară.
 Vom vorbi, desigur, despre relația sa cu Prințesa și mai apoi Regina Maria pe care a cunoscut-o în 1907 la Posada în castelul familiei Bibescu și căreia i-a rămas devotat întreaga viață.
 Pe parcursul emisiunii vom reliefa demersurile prin care această personalitate ce a preferat situarea în planul doi al vieții politice a influențat decizii importante, mai ales în vremea Primului Război Mondial și în anii care i-au urmat. De fapt, ne spune autorul studiului introductiv, a participat direct la luarea celor mai importante decizii politice alături de Regii României și Primul Ministru I. I. C. Brătianu. Vom cita pentru a argumenta acesastă afirmație, aprecierile a doi oameni politici ai epocii care ne-au lăsat și interesante memorii, I. G. Duca și Constantin Argetoianu.
 Despre puternica sa influență asupra Regelui mărturisește și Regina Maria care, pe 16 iunie 1919, când Barbu Știrbey o anunță că va pleca pentru trei luni în concediu, nota în jurnalul său: „ plecarea lui este sub toate aspectele foarte neplăcută pentru mine. Este ca și cum mi-aș tăia mâna dreaptă, în afară de aceasta, el este cel mai bun prieten al meu și face toată munca lui Nando, ține casa în picioare - în fapt, pentru mine plecarea lui este aproape un dezastru. Va fi mult mai greu să veghez asupra lui Nando dacă el nu este aici.”
 Vom discuta și despre activitatea sa politică desfășurată în ultimii ani de viață ai Regelui Ferdinand, despre cea din anii Regenței, despre relațiile cu Carol II. Vom stărui asupra revenirii în politica activă a României în calitate de negociator la Cairo (pentru ieșirea țării noastre din război), sau de membru al delegației care a semnat la 12 septembrie 1945 armistițiul de la Moscova, parafat de altfel cu inelul său.
 Vom cita fragmente din scrisorile pe care le-a adresat de-a lungul timpului Reginei Maria. Scrise cu stilul și respectul unui perfect curtean, ele lasă totuși să se întrevadă sentimelele de iubire, prețuire, tristețe și speranță pe care autorul lor le-a avut pentru cea căreia îi mărturisea în aproape fiecare epistolă iubirea sa. Așadar ILYMM pare a fi axa vieții remarcabilei personalități care a fost Barbu Știrbey.
 Iată doar un fragment revelator din ultima scrisoare trimisă Reginei Maria, cea din 20 iulie 1937: „Gândurile mele vă însoțesc întotdeauna, cu un dor infinit, neconsolat să fiu atât de departe, fără putința de a vă ajuta întrucâtva, trăind cu amintirea trecutului și fără nicio speranță pentru viitor.”]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_12_december_2023_21_10_06.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_12_december_2023_21_10_06.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 12 Dec 2023 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Gala Corneliu Coposu</title>
      <description><![CDATA[„O seară de 11 noiembrie absolut memorabilă. O sală arhiplină (Sala cu Orgă) cu oameni frumoși veniți pentru istorie, memorie, trecut și viitor. Frați în gând, trăire și simțire pentru apărarea memoriei și identității noastre ca popor și ca națiune vrednică. Tineri, foarte mulți tineri, veniți pentru că și-au găsit adevăratul exemplu de viață dedicată Cetății ! O seară de neuitat pentru un Om de neuitat : CORNELIU COPOSU.”
 Astfel se deschide pagina Fundației „Corneliu Coposu” care prezintă cea de-a VI-a ediție a galei Corneliu Coposu desfășurată în acest an la Chișinău, eveniment la care Radio România Cultural este partener media. A fost de fapt o succesiune de evenimente despre care vom vorbi cu invitații noștri din studio ce îi reprezintă pe principalii organizatori.
 Vom stărui însă asupra concursului de eseuri și vom intra desigur, în dialog direct, prin telefon, cu autorii celor premiate.
 Iată o scurtă prezentare a lucrărilor premiate pe care o vom începe cu premiul I acordat domnișoarei Maria Seretean, elevă în clasa a 10-a a școlii din Mereni, Basarabia. Titlul său : „Represiunea comunistă în România și Republica Moldova”. Un eseu remarcabil atât prin conținut, cât și calitățile literare ale textului. Iată câteva citate revelatoare:
 „Afară e toamnă. Priveliștea ce se întinde peste dealul din fața a ochilor te înghite în mrejele ei ademenitoare și, totodată, purtătoare de mister. Crucea înălțată în vârful dealului misterios îl face și mai de nepătruns, de parcă tăcerea lui are o misiune secretă. Dealul și crucea stau ca niște bravi soldați la paza acestui loc încercat, de evenimente greu de înțeles, dificil de acceptat. La poalele dealului, îmbrăcat în culorile paletei tomnatice, se întinde un parc tinerel, abia răsărit de câțiva ani și care ar fi o replică la amintirile trecutului, care ne îndeamnă să privim spre viitor, spre noi idealuri, cu scopul de rezista indiferent de încercări…
 Muzeul în aer liber în memoria victimelor represiunilor politice din satul meu de baștină este amplasat în parcul satului, la vederea tuturor, alături de școală… Unicul muzeu cu acest statut în toată Republica Moldova! Nu știu dacă este un motiv de mândrie pentru localitatea noastră, căci amintirea despre acele 250 de familii, deportate în ținuturile reci ale Siberiei, este precum o traumă capsulată în energia colectivă.”
 Muzeul este de fapt o veche casă bătrânească, care parcă ne îndeamnă să intrăm în „camerele vopsite proaspăt cu var, să-i pășim podeaua așternută cu țoluri, să-i admirăm pereții îmbrăcați cu lăicere și covoare moldovenești, așa cum a fost odată, demult, și să păstrăm câteva minute de reculegere. Fotografiile vechi, păstrate în ramele de lemn cu atâta sfințenie stau atârnate pe pereții reci ai casei, dar totodată însuflețite de căldura candelei ce arde necontenit lângă icoana Maicii Domnului. Doar credința în Dumnezeu și rugăciunea zilnică i-au ținut în viață în acele vremuri de gheață, siberiene, cu gândul la întoarcerea acasă, pe dornicul pământ, însorit și roditor, unde casa părintească își aștepta cu răbdare întreaga familie…Dar acest peisaj mirific este adumbrit de prezența unui vagon vechi, uzat, instalat pe o mostră de cale ferată, ce și-a câștigat dreptul la „relicvă”, impunându-și ,,rolul” sinistru și apăsător. Este imaginea amintirii despre ecoul lătratului câinilor în noaptea de calvar al deportărilor și al răcnetelor și plânsului îndurerat al oamenilor, siliți cu forța să- și părăsească pentru totdeauna casa și pământul natal.”
 În bătătură se află și trei sculpturi, a căror simbolistică ne va fi descifrată de autoarea acestui tulburător eseu. Un eseu în care se face o emoționantă prezentare a succesivelor etape ale represiunii sovietice începute în spațiul românesc în așa numita Republică Socialistă Moldovenească, proclamată astfel în 1924 și continuată după război și anexarea Basabiei. Ne vom opri desigur, așa cum face și autoarea, la momentul 7 iunie 1949, un reper tragic în istoria Merenilor dar, de fapt, în istoria Basarabiei. Vom afla ce s-a întâmplat atunci și cum vindecă sau nu, istoria aceste cumplite traume. Acesta este și mesajul-întrebare cu care tânăra autoare își încheie evocarea tragediei.
 „Mă întreb dacă nu cumva istoria are nevoie de sacrificii omenești pentru a se scrie sau rescrie și a rămâne în arhiva evoluției omenirii ? Privesc crucea de pe vârful dealului și mă las purtată de valul credinței ce mă cuprinde - Dumnezeu e mare și toată nădejdea este în puterea Lui. Îmi doresc nespus de mult ca noi, generația tânără să cunoască istoria neamului, perioadele de mare tragedie și sacrificiu uman, să poarte respect și recunoștință tuturor victimelor sistemului comunist, să elogieze faptele străbunilor noștri care au luptat cu sânge, lacrimi, foamete și credință în Dumnezeu și pentru păstrarea neamului românesc.”
 Titlul eseului: Regimul penitenciar din România în primele două decade comuniste. Studiu de caz: Penitenciarul Sibiu
 Premiul al II-lea a fost acordat masterandului Vlad Miclăuș, student la Universitatea „Babeș- Bolyai din Cluj- Napoca, pentru eseul cu tema, „Regimul penitenciar din România în primele două decade comuniste. Studiu de caz : Penitenciarul Sibiu.”
 În partea introductivă a eseului autorul definește natura sistemului penitenciar comunist din România și estimează, pe baza lucrărilor istoriografice apărute, (multe dintre ele sunt și succint prezentate), amploarea sa, numărul de victime și particularitățile sale. De asemenea prezintă și o cronologie comentată a construirii legislative a sistemului concentraționar comunist din țara noastră.
 Referindu-se la Penitenciarul Sibiu, autorul îi consemnează mai întâi istoria care „este strâns legată de hotărârea autorită ilor austro-ungare de a cumpăra în 1905 un teren în valoare de 97.000 de coroane, o parte din spațiul care va fi destinat edificării viitorului penitenciar. Cealaltă parte a terenului a fost primită drept donație de către autorități, iar fără a fi atestată documentar data începerii lucrărilor, acestea au fost finalizate în 17 martie 1910. Pe lângă cele două corpuri de clădiri din care era compusă închisoarea, se cunoaște faptul că penitenciarul era unit prin construcție cu actualul Palat al Justiției. Când proiectul penitenciarului a fost dus la capăt, acesta era compus din două clădiri „cu un număr de 63 de camere, dintre care 30 erau folosite pentru detenție, iar 33 pentru activitățile administrative”. Cu un perimetru total de 306 de metri și o suprafață de 5 600 m2, spațiul alocat încarcerării viitorilor deținuți era proiectat să aibă o capacitate „estimată între 230 (calculată la 8 m3/persoană) și 370 (calculată la 5m3 /persoană) de locuri”
 Penitenciarul era înconjurat de un zid de 4 metri înălțime care avea amplasat deasupra o instalație de sârmă ghimpată de 0,75 metri înălțime. Din punct de vedere al așezăriiț geografice, penitenciarul era situat în partea de sud-vest al orașului Sibiu, pe strada Zaharia Boiu. Localitatea Șelimbăr se află pe o rază de 5 km de penitenciar, calea ferată și gara CFR Sibiu la o distanță de 1,5 km, iar șoseaua națională la 200 de metri.
 Penitenciarul în forma pe care o cunoaștem astăzi își are originea în secolul al XVIII- lea.”
 Eseul premiat este o adevărată lucrare de cercetare, datele pe care le sintetizează și comentează aducînd elemente esnțiale pentru înțelegerea modului în care regimul communist a organizat acest sistem represiv. În încheierea acestei succinte prezentări vom cita chiar concluzia autorului despre studiul de caz ce privește Penetenciarul Sibiu: „tratarea temelor cu privire la istoricul, personalul și sistemul alimentar și sanitar ajută la îmbogățirea datelor deja existente despre acest penitenciar, fiind, totodată, un exemplu relevant de înțelegere a birocrației din interiorul penitenciarului, a îndoctrinării politice și a lipsurilor crunte în raport cu hrana, respectiv condițiile de trai.”
 Premiul al III- lea a fost atribuit domnișoarei Maria Tomozei, studentă în anul an I, Facultatea de Medicină din Iași, pentru eseul intitulat „Adriana Georgescu- profesionistă în arta supraviețuirii.”
 Textul începe cu o amară referire la modul în care noi românii, foarte mulți dintre noi, ne raportăm la realitățile lumii comuniste de care, totuși, nu ne-am despărțit de multă vreme: „Într-o Românie în care indiferența și nepăsarea fac parte din cadrul unei societăți aparent normale și la 33 de ani de la dobândirea democrației pierdute, încă ne întrebăm ce rol mai au personalitățile și elitele pentru generațiile actuale și cele viitoare. Ideologia comunistă prezentă în toate domeniile timp de aproape patru decenii a reușit să anhileze, pe lângă valori și adevăr, și dorința oamenilor de a cerceta trecutul, de a înțelege bazele psihologice ale instaurării regimului totalitar, încercând în mod conștient să contribuie la readucerea în prim-plan a principiilor pierdute.”
 Arestată la doar 25 de ani, Adriana Georgescu, șefa de cabinet a generalului Rădescu, autoarea unei emoționate cărți autobiografice, „La început a fost sfârșitul”, în care descrie infernul pușcăriilor și anchetelor, este considerată de autoare un model și un reper moral: „Faptul de a supraviețui, de a sfida moartea, de a nu trăda pe nimeni la anchetele, reușește să convingă că încă mai avem cui să ne plecăm frunțile, scăpând poate de complexul de inferioritate pe care ni-l atribuim de după 90 încoace.”
 Autoarea face mai întâi referiri subsanțiale la universul feminin al detenției în comunism pentru ca apoi să se concentreze asupra personalității Adrianei Georgescu. Iată un fragment din portretul pe care îl realizează: „Adriana Georgescu. Doar rostind acest nume, îmi vine în minte imaginea ei de proaspătă absolventă a Facultății de Drept din București mergând iute pe bicicletă în șosete malagamba, grăbindu-se probabil să ajungă la timp la redacția ziarului ,,Universul Literar”, unde se ocupă cu rubrica cinematografică. Sau poate la un nou antrenament pentru vreun campionat național de tenis de masă. Sau, de ce nu, se grăbește să ajungă la spital, unde lucrează ca asistentă de când a început războiul. La 25 de ani are tot viitorul în față, iar performanțele pe care le are o înscriu printre cele mai valoroase minți ale generației sale. Generație în care concurența și abilitățile intelectuale au dat României personalități mari în toate domeniile.”
 Un destin frânt la sfârșitul lunii iulie 1945, când este arestată în fața case generalului Nicolae Rădescu. Să cităm din noud in rextul eseului premiat: „După scurta edere la Interne, ajunge la închisoarea Malmaison, sediul Securității, unde refuză în continuare să semneze declarațiile mincinoase și compromițătoare despre oamenii regimului trecut. Anchetată de însuși șeful viitoarei Securități, Alexandru Nicolski , supusă unor torturi absolut inumane, este bătută, drogată pentru a semna mai repede documentele false, trimisă la carceră și în cele din urmă violată de gardienii și func ionarii închisorii, printre care se regăsea și un fost coleg de facultate: ,,dacă semnezi aici, îți dăm drumul. Un revolver e îndreptat spre mine. Semnează, ori te omorâm.” ,,cățea reacționară ce ești, dacă nu semnezi, te împușcăm.” Condițiile erau mizere, regulamentele absurde, special concepute pentru a degrada mai repede psihicul uman. În ciuda a tot, Adriana rezistă.”
 Urmează procesul condus de generalul Petrescu fost magistrat și în vremea lui Antonescu, pe care acuzata îl înfruntă cu curaj. „Apărată în instanță de peste 30 de avocați, dintre care și celebrul Istrate Micescu, Adriana reușește să depună o mărturie inegalabilă în istorie, sfidând atmosfera falsă și degradantă tipică dictaturii roșii:,, Respir mai bine, tiu că n-au decât să ne bată, să ne tortureze, să ne suprime chiar, dar nu vor reuşi niciodată să degradeze spiritul.” Condamnată la 4 ani de închisoare, pe baza unor mărturii totalmente false, Adriana Georgescu, împreună cu toți ceilalți tineri politici din Organizația Tinerimea Română au reprezentat așadar o generație pierdută a României. O generație care și-a trăit tinerețea în închisoare, luptând pentru un ideal sfârtecat de ideologia marxistă, mereu hăituită, urmărită, neputând avea o viață normală niciodată, asta dacă reușeau să supraviețuiască gulagului, care înghițea tot mai multe viitoare speranțe.”
 Autoarea ne oferă și o imagine a iadului prin care a trecut Adriana Georgescu în inchisorile comuniste : „Condițiile din spital erau deplorabile, femeile nășteau fără asistarea unui medic, altele mureau peste noapte, ploșnițele, gândacii și șobolanii erau la ei acasă, nu existau anestezice, medicamente, niciun echipament steril ,, Sunt legată de pat cu niște curelușe. Tot timpul ba leșin, ba îmi revin din simțiri. Din nou în spitalul închisorii…O gură de aer proaspăt o constituie vizita Ellei Negruzzi, prima femeie avocat, alături de o jurnalistă britanică, Elma Dangerfield, trimise de regina Elena, care se interesa în mod special de soarta tinerei. Urmează o operație de apendicită, tot pe viu, în urma căreia delirează multe zile, desigur fără să aibă parte de nicio îngrijire medicală, fiind în permanență chinuită de coșmaruri, halucinații, dar mai ales de frică. Cu toate acestea, Adriana Georgescu reușește să rămână în viață, spre mirarea medicilor, care abia așteptau să elibereze paturile mai repede…”
 Coșmarul se sfârșește în aprilie 1947 și apoi printr-un fericit complex de împrejurări reușește să plece din România. Se alătură activ exilului anticomunist românesc, leagă o strânsă prietenie cu Monica Lovinescu, participă ca martor al acuzării în răsunătoare procese intentate comunismului și propagandei sale din Occident și desigur, rămâne permanent în atenta supraveghere a Securității.
 Se stabilește apoi în Anglia, se căsătorește în 1961 și trăiește, în sfârșit, o perioadă relativ liniștită. Nu uită România și „Vreme de opt ani, eroina noastră a continuat să colaboreze cu Radio Europa Liberă, lucrând în paralel și la BBC sub pseudonimul Sonia Lorimer. În această calitate, continua să men nă legătura cu Parisul, cu vechii ei prieteni, corespondând periodic și cu Monica Lovinescu.”
 Mai ales după moartea soțului sănătatea ei se șubrezește, praumele din închisori, presiunea vieții în exil își spun cuvântul astfel încât Adriana Georgescu petrece din ce în ce mai mult timp în clinici de recuperare și tratament. S-a stins la 25 octombrie 2005, lăsând în urmă, prin cartea sa, o cutremurătoare mărturie a crimelor ce caracterizau regimul comunist.
 Distins cu mențiune, eseul domnișoarei Mălina Rîndașu, masterand la UBB Cluj- Napoca, a avut o temă intitulată : „Percepții asupra represiunii comuniste din România – subiectivism, empatie, prioritizarea sinelui.”
 El începe cu o afirmație care ne poate surprinde sau, oricum ne dă o temă de gândire: „Filele istoriei ne demonstrează în permanență faptul că omul poate fi predispus la numeroase concesii pentru a-și statua o stare de bine proprie”. Care au fost resorturile ce au motivat rezistența anticomunistă ? Ce i-a făcut pe oameni să adopte o anumită atitudine? Sunt întrebări pe care ni le punem și astăzi fie că am trăit sau nu în anii comunismului. Iată cum își definește autoarea scopul lucrării, o lucrare care ne poate oferi câteva răspunsuri: „Au fost acestea simple inhibări ale fricii sau indiferența și detașarea și-au spus cuvântul pentru a putea face loc siguranței individuale? Indiferent de motivații, existența a numeroase percepții despre rezistența anticomunistă și represiune în rândul oamenilor din zonele rurale explică modul în care a fost tratat subiectul. În timp ce pentru unii expunerea la risc prin revoltă a reprezentat un act prea periculos de bravură, indisciplină și insecuritate, alții au încercat să își coalizeze eforturile într-un mod incognito. Identificarea motivațiilor intrinseci a cetățenilor români față de activitatea rezistenței comuniste reprezintă nucleul acestei lucrări.”
 Deși au apărut multe cărți autobiografice, filme documentare, lucrări de sinteză, autoarea constată că regimul comunist și desigur rezistența anticomunistă, sunt încă percepute extrem de nuanțat de societatea românească de astăzi. Ne oferă și câteva posibile explicații : Ignoranța, lipsa informațiilor și a surselor de documentare, narcisismul, egoismul, acestea pot fi doar câteva explicații care să fundamenteze lipsa de coeziune față de rezistență.”
 De ce este importantă o privire retrospectivă corectă asupra epocii comuniste ? Răspunsul nu poate fi decât acela că ea, privirea obiectivă, ne poate ajuta să înțelegem și să judecăm argumentat lumea în care trăim, ne poate feri de excese de inerpretare. „ A privi retrospectiv urmele comunismului în societatea românească – susține autoarea - nu poate fi decât o încercare de a evita, prin eforturi progresive, apariția unor noi ideologii de natură extremistă.” Aceasta pentru că, „integrarea României în organizații internaționale precum NATO sau Uniunea Europeană nu garantează însă o asumare deplină a valorilor democratice. În timp ce pentru unii cetățeni aceste organisme reprezintă un scut „de siguranță” împotriva tendințelor beligerante ale unor state, pentru alții nu sunt decât un control exercitat de la distanță care știrbesc identitatea națională.”
 Pe parcursul lucrării autoarea pornește de la pătrunderea ideilor totalitare în România, analizând sursele dar și contextul istoric iar apoi, plecând de la tematica enunțată, studiul gravitează în jurul unor concepte-cheie: represiune comunistă, rezistență anticomunistă, percepții, detaliate teoretic într-un consistent capitol.
 Următorul capitol este dedicat explicării metodologiei cercetării. Iată doar un exemplu de coduri prin care explicitează nu doar teoretic ci și practic contextul represiunii și pe acela al rezistenței : forme, experiență personală și proximitate, implicare. Lucrarea înserează date, conexe temei, colectate din lecturi, mărturii, documente dar mai ales din raspunsurile numeroșilor subiecți ai studiului pe care se bazează eseul la pertinente întrebari, care sunt apoi analizate si în final conduc la interesante conclzii.
 Vom încheia succinta prezentare a acestui studiu- esu prin a însera câteva dintre ele : „Această lucrare a dorit să analizeze percepțiile cetățenilor români din medii rurale despre represiunea comunistă respectiv, rezistența anticomunistă. Răspunsurile subiecților colectate prin procesul de intervievare se circumscriu întrebării de cercetare „Cum a influențat represiunea comunistă percepțiile oamenilor despre climatul social ?”. Constatările relevă existența unor interacțiuni limitate la nivel social, un nivel ridicat de scepticism în ceea ce privește comunicarea și un flux informațional pregnant despre formele de organizare revizioniste.
 Rezultatele confirmă, în contextul societății românești, accentuarea unor traume emoțional în relaționarea cu autoritățile statului. Formele violente, interzicerea practicării ritualurilor religioase, acestea sunt menționate de intervievați ca principale forme de represiune cunoscute. Egoismul, limitarea interacțiunii, problemele alimentare decurg din interviurile realizate ca o realitate implicită pentru regimul comunist. Cu toate că partea de analiză din această lucrare este limitată de numărul de participanți la studiu, rezultatele obținute se circumscriu realităților indexate de studiile de specialitate. Următoarea cercetare realizată în această direcție ar putea întări concluziile, prin utilizarea unui număr reprezentativ de subiecți.”
 Ultimul eseu pe care îl vom prezenta, cel al lui Matias Vlaicu, elev în clasa 8-a, Brăila, a primit premiu special ”Rodica Coposu”. Titlul lui, „Represiunea comunistă în România şi Republica Moldova.”
 Eseul începe cu o cronologie comentată a căderii României în comunism și continuă cu evocarea a trei personalități ale rezistenței. Iată un citat : „Iuliu Maniu, ale cărui fapte rămân nobile, limba lui rămâne întotdeauna curată, un român adevărat, falnic, păstrându-şi coloana vertebrală, rezistând comunismului până-n ultimul moment alături de Regele Mihai îşi păstrează valoarea în vremuri de criză, hotărât să înfrunte orice, ne dă oportunitatea să ne plecăm fruntea înaintea faptelor sale. Alături de Iuliu Maniu este arestat şi
 Corneliu Coposu, iar ultima convorbire dintre cei doi are loc în septembrie 1947, în puşcăria Malmaison, reţinut în celula 2, iar Corneliu Coposu în celula nr.4. După prânz, un agent curajos din vechea gardă, a deschis discret celula lui Coposu, favorizând o întâlnire între cei doi. Iuliu Maniu, resemnat fiind că nu va supravieţui închisorii, dar că, „ până la urmă, dreptatea va birui, iar voi, cei tineri, să aveţi grijă să restabiliţi adevărul asupra faptelor noatre, izvorâte din sentimentul de datorie faţă de Patrie, pentru viitorime.”
 Vom încheia citând istorisirea unei amintiri care l-a marcat pe tânărul autor: „La momentul vizitei mele la Sighet, copil fiind, am spus : „dacă aceşti pereţi ar putea glăsui....până şi treptele sunt martore nenorocirilor petrecute aici, iar despre gravitatea lor, nici nu putem vorbi”. Alături de multe personalităţi marcante ale vremii, oameni politici: Ilie Lazăr, Ion Mihalache, Titel Petrescu, Nicolae Carandino, preoti greco-catolici: Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Bălan,etc; preoţi romano-catolici: Alexandru Pacha, Monseniorul Vladimir Ghica, Aron Marton şi alţii; preoţi ortodocşi, printre care Nicolae Steinhardt şi prelaţi aparţinând altor confesiuni, pastori protestanţi printre care îl amintesc pe Richard Wurmbrand, oameni de diferite categorii sociale, care au trăit drept, pentru că au crezut în adevăr, pentru că trăirea lor a avut un ţel şi-un scop bine definite şi-au găsit sfârşitul în închisorile comuniste.”
 Emisiunea din această seară oferă, după cum sper că v-am convins, toate atuurile pentru a fi interesantă. Cu atât mai mult cu cât vom aculta opiniile unor tineri despre o epocă pe care nu au trăit-o și pe care o reconstituie printr-un efort personal de cercetare, cunoaștere și interpretare.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_5_december_2023_21_10_17.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_5_december_2023_21_10_17.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 05 Dec 2023 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Nicolae Iorga, „O viață de om așa cum a fost”</title>
      <description><![CDATA[Vom dedica emisiunea din această seară marelui istoric, om de cultură și om politic Nicolae Iorga, ucis de un comando legionar cu 83 de ani în urmă.
 Iată o succintă prezentare a nefericitului eveniment pe care o datorăm chiar invitatei emisiunii din această seară:
 „Asasinarea lui Nicolae Iorga de un comando legionar, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940, a șocat opinia publică internă și internațională și a discreditat definitiv mișcarea.
 În seara zilei de 27 noiembrie 1940, Nicolae Iorga a fost luat din casa sa de la Sinaia de o echipă de șapte legionari. Familiei i s-a spus că-l vor duce la București pentru o anchetă a Poliției Legionare.
 În aceeași zi îi fuseseră răvășite biroul de la Institutul de Istorie Universală din București și casa de la Vălenii de Munte.
 A fost găsit în dimineața zilei de 28 noiembrie 1940, lângă pădurea Strejnic, acoperit de brumă. Fusese asasinat cu nouă gloanțe.”
 Vom evoca desigur pe parcursul emisiunii viața acestui titan al culturii, vom încerca însă cu deosebire să-l cunoaștem mai bine pe omul Nicolae Iorga așa cum se conturează din recenta donație făcută Muzeului Național de Istorie a României de către domnul profesor Andrei Pippidi.
 Ce valori conține această donație? Aflăm dintr-o scurtă enumerare alcătuită de invitata emisiunii noastre.
 „Circa 1000 de bunuri culturale de la certificatul de naștere, la marile ordine și medalii din România și din țările Europei
 - diploma de doctor
 - diplome de doctor honoris causa
 - corespondența cu regina Maria, principele apoi regele Carol II, Marioara, Elena
 După identificarea, studierea și inventarierea acestora le-am împărțit în cinci mari categorii:
 1) medalii, decorații și insigne primite de către Nicolae Iorga din țară și din străinătate de-a lungul vieții ( în număr de 40);
 2) fotografii de familie și oficiale;
 3) tablouri, desene, reproduceri după desenele reginei Elisabeta și ale reginei Maria;
 4) documente
 5) diverse.”
 Parcurgând această listă, rezultă cu evidență că există toate argumentele pentru a vă recomanda să ne urmăriți.
 Vom încheia această scurtă prezentare a emisiunii prin a reproduce o poezie simbol, un adevărat testament pe care ni-l lasă marele savant:
 A fost taiat un brad batrân
 Fiindcă făcea prea multă umbră
 Și-atuncea din pădurea sumbră
 S-a auzit un glas pagân.
 O, voi ce-n soare cald trăiți
 Și-ați răpus strămoșul vostru
 Să nu vă strice vouă rostul
 De ce sunteți asa grăbiți?
 În anii mulți cât el a fost
 De-alungul ceasurilor grele
 Sub paza crengilor rebele
 Mulți au aflat un adăpost
 Moșneagul, stând pe culme drept,
 A fost la drum o călăuză
 Și-n vremea aspră si ursuză
 El cu furtunile-a dat piept
 Folos aduse cât fu viu
 Și mort acuma, când se duce,
 Ce alta poate-a vă aduce
 Decât doar încă un sicriu.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_28_november_2023_21_09_30.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_28_november_2023_21_09_30.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 28 Nov 2023 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: „Sub steagurile aurorei”, 7 noiembrie 1917</title>
      <description><![CDATA[marți 7 noiembrie 2023, ora 21.10
 Invitat, prof. univ. dr. Daniel Șandru, Președintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc
 Realizator, Dan Manolache
 Vom începe această scurtă prezentare a emisiunii din această seară citând o strofă din versurile lui Eugen Jebeleanu care pe muzica scrisă de Ioan D. Kirescu au dat naștere unei piese corale ce putea fi auzită în toate școlile, pe toate scenele pe care se glorifica orânduirea comunistă. Este desigur vorba despre „Republică, măreață vatră”.
 „Sub steagurile aurorei
 Purtate-n slavă de partid,
 Înaintăm toţi fiii muncii,
 Un singur grai, un singur zid.”
 „Steagurile aurorei” evocate aici, ne duc cu gândul la salva oarbă de pe crucișătorul „Aurora” care a fost semnalul de pornire a evenimentelor din 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917 prin asaltul asupra Palatului de Iarnă. A urmat preluarea puterii în Rusia de către bolșevici, prima „întrupare” a „stafiei comunismului”, vestită de Karl Marx și Friedrich Engels în primăvara anului 1848. Nu a fost însă nici un proces natural și cu atât mai mult nu a fost nimic…paranormal. Într-o telegramă trimisă de Ministerul de Externe German către Marele Cartier General în 29 septembrie 1917, se spunea „operațiunile militare pe Frontul de Est, care au fost pregătite pe scară largă și au fost îndeplinite cu succes, au fost secondate de activități de subminare intense în interiorul Rusiei din partea Ministerului de Externe. Primul nostru interes în aceste activități a fost de a stimula la maximum eforturile naționaliste și separatiste și de a sprițini elementele revoluționare. Suntem angajați în aceste activități de câtăva vreme și în acest complot, cu secția politică a Cartierului General din Berlin. Munca noastră comună a dat rezultate palpabile. Mișcarea bolșevică nu ar fi putut ajunge niciodată la amploarea sau influența pe care o are fără ajutorul nostru continuu.”
 Vom discuta în emisiunea din această seară despre evenimentele care atunci au pus capât în Rusia singurei perioade de democrație incipientă instaurată prin Revoluția din Februarie. Au fost evenimente ale căror consecințe mai ales morale au supraviețuit trecerii timpului chiar și după prăbușirea URSS și a „lagărului comunis”. Vom stărui asupra trăsăturilor definiturii ale statului sovietic, asupra politicii sale interne și asupra eforturilor constante de a „exporta” revoluția bolșevică. Un „export care s-a produs 27 de ani mai târziu, nu datorită adeziunii altor popoare la ideologia fondată de Marx și Engels și completată „creator” de Lenin și Stalin, ci în urma ocupării unor țări de către „Armata Roșie”.
 URSS s-a prăbușit nu fără a lăsa mai mult decât nostalgii mai ales în Rusia dar nu numai…Între ele perseverența de a- i convinge pe cât mai mulți, prin orice mijloace dar mai les prin forță, că „Lumina vine de la Răsărit”.
 Astăzi avem , din păcate fiindcă am fost forțați să o vedem chiar la noi, o imagine asupra „democraţiei” pe care URSS dorea să o exporte în întreaga lume! Totul în scopul generos de a aduce…fericirea pe pământ. O fericire asupra căreia, Panait Istrati, una dintre primele conştiinţe europene ce au reuşit să iasă din captivitatea iluziei, scria în „Spovedanie pentru învinşi”: “Chiar de-ar ajunge ca la capătul viitorului “plan cincinal” să aducă fericirea întregii omeniri, eu le-aş cere totuşi socoteală pentru oasele sfărâmate în maşina de fabricat fericirea, atât cât este de adevărat că fericirea omenirii nu mă interesează decât din ziua când ea incetează să mai fie criminală, începând să devină morală.”
 Vom vorbi în emisiunea din acastă seară despre primele decizii ale Puterii Sovietice, despre Razboiul Civil dar şi despre intenţiile noului stat de a-şi impune nu doar ideologia ci şi stapanirea asupra vecinilor săi. Desigur vom stărui asupra situației Romaniei aflată în prima linie a pericolului.
 Vom vorbi apoi despre “sistemul communist” in care, fără voia lor, s-au trezit integrate popoarele ce au avut neşansa de a se afla de partea greşită a “Cortinei de fier”.
 Vom vorbi desigur și despre crime. Au trecut 106 de ani... Așa cum spuneam s-a produs prabuşirea comunismului în Rusia, dispariția URSS dar şi a comunismului European de stat. Mai sunt desigur state comuniste dar el, comunismul mai dăinuie nu doar în acele state, ci şi în unele...conştiinţe . A rămas un “comunism rezidual” care încă produce efecte sesizabile…..
 Asta deşi natura sa criminală a fost pusă în evidenţă de multe lucrări ştiinţifice intre care „Cartea Neagră a Comunismului” care îl acuză de aproximativ 100 de milioane de victime.
 Vom încheia prin a vorbi despre crimele comise în România și despre aforturile pe care Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc le face pentru descoperirea și mediatizarea lor.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_7_november_2023_21_08_41.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_7_november_2023_21_08_41.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 07 Nov 2023 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: Eternul miraj al „păcii de sub măslini”. Invitat, domnul prof. univ. dr. Cornel Codiță</title>
      <description><![CDATA[marți 31 octombrie 2023, ora 21.10
 Realizator, Dan Manolache.
 Începând cu data de 7 octombrie 2023, am adăugat la drama războiului din Ucraina și pe aceea a escaladării sângeroase a vechiului conflct din Orientul Apropiat. Organizația Hamas care guvernează fâșia Gaza a atacat masiv și prin surprindere Israelul provocând, conform surselor israeliene, peste 1400 victime, peste 4200 de răniți și determinând relocarea în interiorul țării a sute de mii de locuiotori din zona de graniță cu fâșia Gaza și sudul Libanului. A șocat și ferocitatea atacului, desfășurat în principal asupra civililor, seceraţi de gloanţe, arşi de vii sau ucişi prin mutilare, potrivit mărturiilor făcute publice de autorităţile israeliene.
 Riposta israeliană s-a soldat, conform unei știri a agenței Reuters citată de RADOR, cu „8.005 decese și 20.242 de persoane rănite, după cum a transmis duminică purtătorul de cuvânt al Ministerului Sănătății din Gaza. Printre morți se numără 3.324 de copii, 2.062 de femei și 460 de bătrâni, a precizat purtătorul de cuvânt.”
 Să menționăm și criza umanitară de proporții care amenință fâșia Gaza, o zonă săracă și foarte populată, unde o mare parte a locuitorilor și-a părăsit locuințele migrând către sudul mai sigur al regiunii. Îngrijorarea este sporită și de ecourile pe care evenimentele recente le-au stârnit cu precădere în țările musulmane dar și în toată lumea, existând pericolul extinderii conflictului prin angajarea în dispute militare a altor actori importanți.
 Vom vorbi în emisiunea din această seară despre perspectiva unei păci în Orientul Apropiat ce se dovedește a fi, din nou, un miraj. Proiectul existenței a două state agreat la mijlocul anilor 2000 de primul ministru israelian Ehud Olmert și Mahmoud Abas, președintele Autorității Naționale Palestiniene.
 Cuvântul pace este, credem, cel mai utlilizat și cel mai lipsit de substanță, în toate discursurile care se referă la situația din zonă. Asta cu toate că, oamenii obișnuiți au păstrat, probabil, întotdeauna speranța că ea este posibilă și că o vor trăi într-un viitor previzibil. Numele Ierusalimului, de pildă, se traduce din ebraică, „Orașul Păcii” iar în arabă se numește Al -Quds, adică „Sfântul”. Unul dintre cele mai populare și frumoase cântece evreiești are în primul vers urarea „Șalom Aleichem” care s-ar traduce în română „Pacea fie cu tine”. Însuși Profetul Mahomed evocă implicit pacea atunci când afirmă „Allah s-a uitat la locuitorii Pământului înainte să mă trimită și i-a urât (pentru păcatele pe care le comiteau) pe arabi și pe nearabi, în afară de oamenii Cărții ”.
 Dorința de pace este cu atât mai de înțeles în această regiune cu cât parcurgându-i istoria constatăm că ea este un șir aproape neîntrerupt de conflicte și ocupații pornind de la pătrunderea, în secolul al XIII- lea î.Hr a triburilor semite ale israeliților care au pus prin anul 1029 î.Hr, bazele regatului independent condus de Saul și ajuns la maximă înflorire în vremea regilor David și Solomon. După destrămarea regatelor iudee, teritoriul este disputat și ocupat de puterile vremii, așadar succesiv de asirieni, babilonieni, persani, seleucizi, grecii din perioada elenistică, romani, bizantini, arabi (în anul 634), cruciați, musulmani și în final, după Primul Război Mondial, de englezi. Vom vorbi desigur și despre războiele ce au opus Israelul țărilor arabe începând de a doua zi a proclamării statului independent la 14 mai 1948.
 Vom încerca în emisiunea din această seară să discutăm despre determinările și scopurile recentului atac al Hamas împotriva Israelului, venit într-un moment în care șansele unei ințelegeri mai largi între state musulmane și Israel păreau cu adevărat reale, deși și aici putem fi pradă unor... speranțe. Speranțe alimentate, este drept, de stabilirea relațiilor diplomatice între Israel și Egipt în 1980, apoi în 1994 cu Ioradania și în 2020 cu alte trei țări, Maroc, Sudan și UAE. Existau și premisele normalizării relațiilor diplomatice cu Arabia Saudită.
 Vom analiza desigur și poziția puterilor interesate în gestionarea conflictului din Orientul Apropiat, cu deosebire a SUA, UE, dar și a Iranului, Chinei, Rusiei, Turciei sau a țărilor arabe. Se impune de asemenea să înțelegem și care este dinamica situației interne a Israelului.
 Vom consacra o importantă parte a emisiunii problemelor umanitare create de conflict și posibilităților de rezolvare.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_31_october_2023_21_10_24.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_31_october_2023_21_10_24.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 31 Oct 2023 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - „Martha Bibescu și vocile Europei. Corespondență și dosar CNSAS 1941-1945”</title>
      <description><![CDATA[„Martha Bibescu și vocile Europei. Corespondență și dosar CNSAS 1941- 1945”, acesta este titlul unei cărți apărute la Editura Corint, despre conținutul căreia vom discuta cu editorul volumului, doamna dr. Alina Pavelescu, director adjunct al Arhivelor Naționale ale României.
 Extrem de inteligentă, foarte frumoasă, cu o cultură profundă, descendentă a unei mari și bogate familii aristocratice ce se înrudea cu noblețea Europei, prințesa Marta Bibescu beneficia de toate înzestrările pe care și le poate dori un om. Nu este de mirare că a avut o viață petrecută în anturaje politice și intelectuale de elită, că a fost iubită și admirată, dar și bârfită și invidiată cu și fără dreptate. Patru ani din viața “castelanei” de la Mogoșoaia ne sunt înfățișați în acest excelent volum de documente, ce ne oferă posibilitatea de a cunoaște o parte a istoriei României și Europei în vremea Celui de-al Doilea Război Mondial, prin intermediul unei personalități înzestrate cu o subtilă înțelegere a faptelor, o puternică voință și o capacitate remarcabilă de acțiune.
 În prefața acestui volum, doamna Alina Pavelescu, invitata emisiunii noastre realizează un adevarat portret al Marthei Bibescu, o sinteză a personalității pe care o relevă documentele cuprinse în lucrarea menționată pentru „extaordinara forță a principesei Bibescu de a-și păstra speranța și vitalitatea în cele mai dramatice împrejurări, pentru voința ei de a încerca până în ultimul moment să influențeze cursul istoriei în direcția pe care o consideră benefică, de a nu se lăsa deturnată de la planurile ei de viitor de imprejurări vitrege sau de persoane ostile….
 Martha Bibescu nu se teme să lupte și să riște pentru convingerile sale: nu ezită să sară în ajutorul evreilor persecutați, al polonezilor refugiați, al soldaților anglo-americani căzuți prizonieri, al diplomaților angajați în rezistența față de propriile guverne nedemocratice...își pune la bătaie, atunci când e nevoie, averea personală, poziția socială, inteligența si farmecul fizic pentru a întreține în jurul ei dorința de acțiune și speranța că binele va putea învinge la sfârșitul poveștii sângeroase…“
 Vă invităm să ascultați o emisiune despre Martha Bibescu, una dintre cele mai pline de farmec voci ale Europei.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_24_october_2023_21_09_50.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-12/2023-12-13/pg_ist_24_october_2023_21_09_50.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 24 Oct 2023 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Iuliu Maniu, „Sfinxul de la Bădăcin”</title>
      <description><![CDATA[Anul acesta marchează împlinirea unui secol și jumătate de la nașterea lui Iuliu Maniu și 70 de ani de la moartea sa în temnița de la Sighet. Un an în care marele om politic a fost omagiat în țară și străinătate prin acțiunile Fundației „Corneliu Coposu” și prin eforturile și devotamentul unor personalități și instituții. Iuliu Maniu, o personalitate care nu merită uitarea, o personalitate fără de care istoria noastră recentă ar fi greu de înțeles.
 Îi vom consacra emisiunea din această seară, în care îi vom urmări viața, începând de la evocarea Bădăcinului și a casei memoriale care evocă modestia unei mari personalități, ajungând la sinistra închisoare de la Sighet unde și-a găsit sfârșitul, dar în care vom vorbi și despre valoarea lui de reper moral, recunoscută încă din timpul vieții.
 Iată o scurtă prezentare a celui care a fost Iuliu Maniu:
 A avut o carieră politică de excepție începută la sfârșitul secolului al XIX- lea și întinsă pe aproape șase decenii, una dintre cele mai îndelungate din istoria noastră politică. Pe parcursul ei, s-a dovedit a fi întâi de toate un abil negociator. Își susținea cu eleganță propriile convingeri folosind metoda persuasiunii și a discuțiilor lungi și repetate, până când interlocutorii ajungeau să susțină punctul lui de vedere, pe care evita să-l formuleze explicit, dar spre care dirija cu măiestrie „pretractările”.
 Iuliu Maniu a fost însă și un om de acțiune. La sfârșitul Primului Război Mondial a reușit să stăpânească haosul pe cale de a se instala la Viena în contextul prăbușirii monarhiei habsburgice, înființând Senatul Militar Român și organizând o adevărată armată națională română care a restabilit ordinea în capitala imperiului, dar și la Praga.
 A avut un rol decisiv în timpul tratativelor româno-austro-ungare de la Arad din noiembrie 1918. A exprimat atunci, clar și răspicat, voința românilor: „despărțire totală”. Tot el a organizat gărzile naționale la dispoziția Consiliului Național Român Central din Transilvania.
 A fost așadar unul dintre principalii artizani ai Unirii de la 1 Decembrie 1918, prin acțiuni anterioare, dar și prin cele desfășurate în calitate de Președinte al Consiliului Dirigent.
 În România Întregită, Iuliu Maniu și-a continuat cariera politică în calitate de fruntaș și președinte al PNȚ, ajungând chiar Prim Ministru, funcție pe care a părăsit-o în 1933 în urma divergențelor cu Regele Carol II, datorate imixtiunilor acestuia și ale „camarilei” în activitatea guvernului. De altfel, respectul cu care a fost privit de elita politică a României și popularitatea sa în rândul românilor s-a datorat intransigenței cu care și-a promovat principiile.
 A fost întreaga viață un democrat convins. S-a opus tuturor tipurilor de dictatură și nu a văzut un alt viitor pentru România decât alături de democrațiile occidentale.
 După 23 august, Iuliu Maniu a fost perceput tocmai datorită convingerilor democratice și imensei popularități, ca principalul dușman al instaurării comunismului, un pericol care trebuia înlăturat cu orice preț.
 Prilejul a fost procesul intentat unor lideri ai PNȚ care au încercat să părăsească țara în iulie 1947. „ Pentru spionii vânduţi trup şi suflet imperialismului străin, pentru complotiştii mârşavi care pregăteau războiul civil, în numele dreptăţii....pentru dreapta pedepsire a trădării, zdrobitor dovedită, poporul român cere într-un glas: Osânda maximă!”
 Zeci de articole de acest fel apăreau în presa „democrat populară” a anului 1947, articole în care soldaţii cu toc rezervor ai partidului, între ei Silviu Brucan din diatribele căruia am citat, ţinteau spre cei care se opuneau noului curs dictat de Kremlin. Slujeau astfel cu “abnegaţie” politica de distrugere a demnităţii şi memoriei istorice a romanilor dusă de partid.
 Actul de acuzare al lui Iuliu Maniu era de fapt o înşiruire de minciuni, toate faptele pentru care Maniu devenise cel mai respectat om politic român erau prezentate exact invers, în dispreţul adevărului. Iată o sinteză a acestui rechizitoriu pe care o datorăm profesorului Ioan Scurtu: “în vremea Imperiului Austro- Ungar a fost un “colaborator” al autorităţilor de la Viena şi Budapesta în politica de oprimare a poporului român; la Unirea din 1918 – când a căutat să “împiedice” acest act istoric punând tot felul de condiţii; la perioada interbelică – în care s-a dovedit un “reacţionar şi un sprijinitor al fascimului”; continuând “cu anii războiului” – când a fost un “un susţinător” al lui Antonescu şi al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice; până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toţi “fasciştii şi reacţionarii”, pe “trădătorii de ţară” şi “agenţii imperialismului”. (…)
 În urma înscenării de la Tămădău şi arestării la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste, i-au judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache erau condamnaţi la închisoare pe viaţă. Maniu este trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet, unde s-a stins pe 5 februarie 1953.
 În acest an în care vedem că în multe locuri din lume libertatea este amenințată, în care o perdea de ceață a confuziei este împăștiată pentru a camufla intentii și acțiuni dictatoriale și teroriste, modelul Iuliu Maniu ar trebui să ne servească drept reper. Ar fi cu atât mai mult momentul să ne întrebăm cât adevăr a rămas din convingerile exprimate în 1947 de marele om politic și martir român:
 „Lagărele şi închisorile pot închide oameni şi-i pot ucide, dar nu pot închide şi nici ucide ideile care circulă oricâte piedici le-ai pune. Teroarea înspăimântă omul, dar nu sugrumă ideea, care biruie totdeauna când este sprijinită de lege, de libertate şi de morală. Ce înseamnă viaţa mea sau a aceea a 50 – 60.000 oameni sacrificaţi în felul acesta dacă este vorba ca prin jertfele vieţilor noastre să nască o Românie Mare, liberă şi neatârnată. Pe mine nu mă îngrozeşte nici lagărul, nici moartea şi am încredere deplină în soarta bună pe viitor a României."]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-10/2023-10-23/pg_17_october_2023_21_09_15.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-10/2023-10-23/pg_17_october_2023_21_09_15.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 17 Oct 2023 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: „Petre Antonescu. Arhitectura monumentală - de la neo-românesc la raționalism”</title>
      <description><![CDATA[„Petre Antonescu (1873 - 1965). Arhitectura monumentală - de la neo-românesc la raționalism”, aceasta a fost tema unui interesant simpozion organizat de curând de Banca Națională a României. Acest eveniment este un bun prilej pentru ca în emisiunea din această seară să facem o incursiune în istoria arhitecturii din România, evocându-l pe unul dintre cei mai străluciți reprezentanți.
 Arhitect de renume, profesor, implicat în conducerea breslei arhitecților, „se poate spune că pentru arhitectura modernă românească, Petre Antonescu este un punct capital”, spune prof. univ. dr. Sorin Vasilescu, invitatul emisiunii noastre.
 El rămâne nu doar în memoria istorică a arhitecturii, ci este prezent alături de noi prin clădirile monumentale care, înfruntând timpul, ne bucură și astăzi privirea. Este suficient să enumerăm printre creațiile sale remarcabile: Arcul de Triumf, palatele Primăriei Capitalei, Crețulescu, al Băncii Marmorosch Blank sau al Facultății de Drept, dacă ne oprim la câteva dintre clădirile bucureștene ce îi poartă semnătura. De asemenea, le putem numi și pe câteva dintre cele, nu mai puțin reprezentative pentru talentul său, care împodobesc alte importante orașe ale României, cum sunt de pildă Cazinoul și hotelul Palace din Sinaia, Cazinoul din Constanța, Palatele de Justiție din Buzău și Brăila, minunata vilă de la Florica, reședința „dinastiei de la Argeș”, cum numea Nicolae Iorga familia Brătienilor. De altfel și clădirea Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din București este tot o creație a lui Petre Antonescu. Să mai adăugăm și sediul Școlii Române de la Roma, o clădire cu o poveste specială pe care o veți afla ascultând emisiunea noastră.
 Așadar, vom vorbi despre personalitatea lui Petre Antonescu, despre clădirile reprezentative pe care le putem admira și astăzi, între care multe comandate de Banca Națională a României, despre calitățile sale de promotor al curentului național în arhitectură, dar și despre remarcabila sa capacitate de a se adapta diverselor stiluri.
 Vom încerca, în același timp, să situăm creațiile din acea vreme ale școlii românești de arhitectură în contextul unei epoci extrem inovative în domeniul exprimării arhitectonice. Nu în ultimul rând, vom vorbi despre cariera de excepție a invitatului nostru, arhitect de renume și prețuit profesor.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-10/2023-10-10/pg_ist_10_october_2023_21_09_33.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-10/2023-10-10/pg_ist_10_october_2023_21_09_33.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 10 Oct 2023 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
    <item>
      <title>Idei în nocturnă - Pagini de Istorie, 3 octombrie 2023 - „Războiul și orașul: efectele conflictelor armate asupra spațiilor și populațiilor urbane”</title>
      <description><![CDATA[„Războiul și orașul: efectele conflictelor armate asupra spațiilor și populațiilor urbane”, aceasta a fost tema celui de al 48-lea Congres al Comisiei Internaţionale de Istorie Militară Comparată, organizat la Istanbul (National Defence University-Milli Savunma Üniversitesi) prin Comisia Turcă de Istorie Militară. Au participat peste 140 de istorici, reprezentând 24 de țări. Desigur România a fost reprezentată de prestigioși specialiști în istorie militară de la Arhivele Militare, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. Între ei, domnul prof. univ. dr. Dumitru Preda, invitatul emisiunii din această seară, membru (ales din 1990) al Comitetului de Bibliografie al CIHMC (A fost cea de-a 32-a prezență la prestigioasa reuniune științifică).
 Evocarea evenimentului ne va prilejui o discuție despre interesanta temă a reuniunii. Cu atât mai mult cu cât perspectiva războiului este o realitate a zilelor noastre și, în aceste condiții, recursul la experiența trecutului poate fi chiar utilă.
 În mod evident, de-a lungul timpului, modul de a purta războiul s-a schimbat. Consecințele lui asupra populatiei civile au rămas însă dramatice, desigur amplificate pe măsură ce uneltele morții au devenit mai sofisticate, iar considerațiile morale au fost în multe cazuri abandonate.
 Vom vorbi desigur, cu exemplificări, despre comunicările pe care invitatul nostru le consideră cele mai interesante. Vom vorbi și despre comunicarea domniei sale care se referă la o perioadă extrem de complexă și poate de aceea mai puțin cunoscută, a istoriei noastre, cea cuprinsă între 1848 și prima decadă a secolului al XIX- lea.
 Vom încerca, în finalul emisiunii, să definim războiul modern. Vom vorbi despre scopuri, mijoace și desigur despre consecințele sale asupra protagoniștilor, dar și asupra atitudinii țărilor neangajate. Vom pune un accent deosebit, desigur, asupra victimelor civile și militare, asupra daunelor materiale, asupra răspunderilor și a capacității organismelor internaționale și a statelor de a proteja pacea sau de a pedepsi agresorul.]]></description>
      <guid isPermaLink="false">https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-10/2023-10-03/pg_ist_3_october_2023_21_09_59.mp3</guid>
      <enclosure url="https://static.srr.ro/files/AUDIO/2023/2023-10/2023-10-03/pg_ist_3_october_2023_21_09_59.mp3" length="0" type="audio/mpeg"/>
      <pubDate>Tue, 03 Oct 2023 00:00:00 +0000</pubDate>
    </item>
  </channel>
 </rss>